Revista la PLIC – literatură, artă, atitudine

POSTBOX magazine – literature, art & attitude

#4 | iulie/july 2010

RO

Revista la PLIC

suplimente PLIC: bombăbuzunare, Curaj,  Human Zone, Oberliht, Harta Chișinăului UNDERGROUND, Însemnările Cetățenilor pentru un Atlas al Spațiului Public din Chișinău, PLIC Internațional, studentul din PLIC, TIUK!

inserturi PLIC: Diana IEPURE

expo la PLIC: Hose PABLO, Vlad NANCĂ, Ghenadie POPESCU, Vladimir US.

DVD la PLIC: Alexandra ACIĆ, Cinty IONESCU, Tatiana FIODOROVA, Delia POPA,  Larisa SITAR.

autori: Aleksandra ACIĆ / Constantin ACOSMEI / Sorin ALEXANDRESCU / Silviu ANDRIEŞ-TABAC / Diana AROSIO / Radu BALTASIU / Petre BARBU / Ecaterina BARGAN / Ştefan BAŞTOVOI / Florin BICAN / Mihnea BLIDARIU / Cristina BOBE / Petru BOGATU / Helen BRANDT / Iosif BRODSKI / Ion BUZU / Iurie CAMINSCHI / Nina CARAMAN / Eugen CHEPTĂNARU / Andra CHIŢIMUŞ / Eugen CIOCLEA / Alin CIUPALĂ / Petru CLIOFOS / Ludmila COJOCARU / Tudor COJOCARU / Dumitru CRUDU / Luca DINULESCU / Alexandra DUMITRU / Vasile ERNU / Nicoleta ESINENCU / Tatiana FIODOROVA / Andrei GAMARŢ / Radu Pavel GHEO / Andrei GHEORGHE / Marcel GHERMAN / Natalia GRAUR / Ion GROSU / Mugur GROSU / Florin HĂLĂLĂU / Marco Tapani HIETALA / Diana IEPURE / Cinty IONESCU / Cristina ISPAS / Oleg KRASNOV / Vadim LUNGUL / Andrei MACOVEI / Christina MACOVSKI / Sandu MACRINICI / Viorel MARDARE / George MATU / Mitoş MICLEUŞANU / Igor MOCANU / Iulia MODIGA / George MUREŞAN / Vlad NANCĂ  / Asis NASSERI / Irina NECHIT / Dan NICU / Veronica D. NICULESCU / Hose PABLO / Dan PERJOVSCHI / Ioan Es. POP / Delia POPA / Ghenadie POPESCU / Simona POPESCU / Marcel PORUMBESCU / R.E.P. / Doina RUŞTI / Larisa SITAR / Ana-Maria SPÎNU / Moni STĂNILĂ / Bogdan G. STOIAN / Liviu Ioan STOICIU / Augustina ŞIMAN / Ciprian ŞIULEA / Mariana ŞLAPAC / Mădălina Iulia TIMOFTE / Alex TOCILESCU / Andreea TOMA / Cristina TOMA / Daniel TUCKER / Nicu ŢÎBRIGAN / Vadim ŢÎGANAŞ / Răzvan ŢUPA / Victor ŢVETOV / Vladimir US / A. VASILIEV / George VASILIEVICI / Alexei VAKULOVSKI / Alexandru VAKULOVSKI / Carmina VAKULOVSKI / Mihail VAKULOVSKI / Elena VLĂDĂREANU / Sanda WATT.

EN

POSTBOX Magazine

POSTBOX supplements: bombpockets, Curaj, Human Zone, Oberliht, Chisinau UNDERGROUND Map, Notes for People’s Atlas of Public Space in Chisinau, POSTBOX International, POSTBOX Student, TIUK!

POSTBOX inserts: Diana IEPURE

POSTBOX expo: Hose PABLO, Vlad NANCA, Ghenadie POPESCU, Vladimir US.

POSTBOX DVD: Alexandra ACIC, Cinty IONESCU, Tatiana FIODOROVA, Delia POPA,  Larisa SITAR.

authors: Aleksandra ACIC / Constantin ACOSMEI / Sorin ALEXANDRESCU / Silviu ANDRIES-TABAC / Diana AROSIO / Radu BALTASIU / Petre BARBU / Ecaterina BARGAN / Stefan BASTOVOI / Florin BICAN / Mihnea BLIDARIU / Cristina BOBE / Petru BOGATU / Helen BRANDT / Iosif BRODSKI / Ion BUZU / Iurie CAMINSCHI / Nina CARAMAN / Eugen CHEPTANARU / Andra CHITIMUS / Eugen CIOCLEA / Alin CIUPALA / Petru CLIOFOS / Ludmila COJOCARU / Tudor COJOCARU / Dumitru CRUDU / Luca DINULESCU / Alexandra DUMITRU / Vasile ERNU / Nicoleta ESINENCU / Tatiana FIODOROVA / Andrei GAMART / Radu Pavel GHEO / Andrei GHEORGHE / Marcel GHERMAN / Natalia GRAUR / Ion GROSU / Mugur GROSU / Florin HALALAU / Marco Tapani HIETALA / Diana IEPURE / Cinty IONESCU / Cristina ISPAS / Oleg KRASNOV / Vadim LUNGUL / Andrei MACOVEI / Christina MACOVSKI / Sandu MACRINICI / Viorel MARDARE / George MATU / Mitos MICLEUSANU / Igor MOCANU / Iulia MODIGA / George MURESAN / Vlad NANCA / Asis NASSERI / Irina NECHIT / Dan NICU / Veronica D. NICULESCU / Hose PABLO / Dan PERJOVSCHI / Ioan Es. POP / Delia POPA / Ghenadie POPESCU / Simona POPESCU / Marcel PORUMBESCU / R.E.P. / Doina RUSTI / Larisa SITAR / Ana-Maria SPINU / Moni STANILA / Bogdan G. STOIAN / Liviu Ioan STOICIU / Augustina SIMAN / Ciprian SIULEA / Mariana SLAPAC / Madalina Iulia TIMOFTE / Alex TOCILESCU / Andreea TOMA / Cristina TOMA / Daniel TUCKER / Nicu TIBRIGAN / Vadim TIGANAS / Razvan TUPA / Victor TVETOV / Vladimir US / A. VASILIEV / George VASILIEVICI / Alexei VAKULOVSKI / Alexandru VAKULOVSKI / Carmina VAKULOVSKI / Mihail VAKULOVSKI / Elena VLADAREANU / Sanda WATT.

Revista la PLIC / POSTBOX magazine

Suplimente PLIC / POSTBOX Supplements

supliment bombăbuzunare / bombpockets supplement

supliment Curaj / supplement

supliment HZ poftă bună, HZ mulţumesc. / HZ enjoy your meal, HZ thanks. supplement

 

supliment Oberliht / supplement

Atlas al Spațiului Public din Chișinău / Chisinau Atlas of Public Space
harta CHIȘINĂU underground /
map

Însemnările Cetățenilor pentru un Atlas al Spațiului Public din Chișinău – apel / Notes for a People’s Atlas of Public Space in Chisinau - call

supliment PLIC Internațional /
POSTBOX International 
supplement

supliment Studentul din PLIC /
POSTBOX student 
supplement

supliment TIUK! / supplement

Inserturi PLIC / POSTBOX inserts


Diana IEPURE [MD]
Crucea Comemorativă /
The Commemorative Cross
 | 2010

Expo la PLIC / POSTBOX expo

catalog PLIC / POSTBOX catalogue

Hose PABLO [MD]
Chișinău
text | 2010 text

Ghenadie POPESCU [MD]
Mămăliga / The Mamaliga
insignă / badge | 2010 text


Vlad NANCA [RO]
The Eminemscu Show
autocolant /
sticker | 2010 text

Vladimir US [MD]
Chișinău la PLIC / POSTBOX Chisinau
campanie pentru educație patriotică /
campaign for patriotic education | 2010 text

DVD la PLIC / POSTBOX DVD

Aleksandra ACIC [RS]
Mâini oarbe / Blind hands
2009
video,  4’14”
 text

Auto reflecție / Self imaging  | 2009
video,  1’28” text

Tatiana FIODOROVA [MD]
Pământ moldovenesc / Moldavian land 2009
lucrare digitală / digital work, 2’01” text

Frizerul / Hair dresser  | 2009
video,  2’47” text 

Cinty IONESCU [RO]
Ianuaki Reptilianul Din Mine / Ianuaki The Reptilian inside Me 
2010
instalație video / video instalation,  5’17” text

Nu-i tot una / Not the same 2010
lucrare VJ,  5’30” text

Delia POPA [RO]
Teritoriul Fricii / Territory of Fear 
2003
video,  7’12” text

Larisa SITAR [RO]
Barza / The Stork 
| 2009
video,  3’07” text

13 comentarii»

[...] al Revistei la PLIC este disponibil online #4 POSTBOX magazine is available online http://plic09.wordpress.com/arhiva-2/4-iulie-2010/ Tags: / Tatiana FIODOROVA, Alexandra ACIĆ, Însemnările Cetățenilor pentru un Atlas al [...]

  gheorghe apetroae sibiu wrote @

.

Literatura, Desprindere, G.A.S.
Postat de gheorghe apetroae în Aprilie 21, 2013 la 7:00am
Vezi blog
.

III.I. DESPRINDERE

Gheorghe Apetroae Sibiu

Îi apăruse în cale nechemată ispita

şi-l prinse în brațele de-nţelesuri…

cum că-n senectute pe irişii gândului

pot petrece-n ne-nceput dorinţele…

…Ea-i pregătea de sfârşit, cântecul:

răsfăţul faustic al nopţii valpurgice!…

Simţul i-l testa, dezvelindu-şi,

câte una, formele, în marş nupţial…,

apoi în oglinda de cristal îşi arăta

chipul angelic, buzele cu-n surâs ireal..

…El o privea cu bucuria magului

iubitor de marile taine ale apelor!..

În concert, tot El, cântând la pian,

îi desprinse uşor sufletul de trup

şi i-l plimba ispită, acum altui El

în loc de cruce, o privea în cuvinte

fulger crisoberil în iureșul de sânge…

…Ea-şi asculta “Aida, Marşul triumfal”…

irişi în cearcăne albastre admirau

peisaje andaluze pe iriși cuvinte

și nu dovedeau a culge anemone

de pe hăul azur astrele albe-roze ,

în scânteieri cinabre-ametiste buchete

de vise stelare, în clarul mileric selen…

A-i regăsi ispitei iarăși albastrul,

însăși Ea zidea în El limona dragoste…

își punea multe petale violete în umblet

din El desprinse, cântec de leagăn

în simfonii de Haydn, siderale roze

în iriși neliniști, în simț, libere taine…

  gheorghe apetroae sibiu wrote @

“ CÂNTECUL LUI CRISTOFOR” , 27

DE EŞTI TU, FELIPPA

De eşti tu, Felippa ,raza

stelei albastre,

pentru el culeasă,

nebunul fericirii tale ,

prinţ pentru o viaţă,

să – l bucuri şi, roză,

să-l înmiresmezi,

ţi-ar însângera în loc căderea

-durerea, tăcerea

de care ştie bine că suferi ,

simţirea-n placere a clipelor

zeiţei din Cypru,

din el să o creşti,

sperând în noi ritmuri …

neliniştile vieţii, plăceri,

numai în el

să ți le sporeşti…

De ești tu vântul –

tot mai ales cuvântul

ce poartă în cântec

oglinzii albastre, gândul,

din floarea tinereţii ,

clipe să te scuturi,

prinţesă în dans şi regină

pe cer,

adâncul să i-l rodeşti,

i-ai abate tăcerea din simţ

și trecutul…

de o iubire nebună,

adesea vorbindu-i

de nopţi andaluze

cu stele citrine,

și de liniștea Lunei,

prime balerine, în dans,

cu el pe cer, aprinse

de ai lui zori…

i-ai creşte dorinţe- cuvinte

corole în desmine culori…

Gheorghe Apetroae Sibiu

  gheorghe apetroae sibiu wrote @

Lirismul noetic al poetului Javier Canaves

Îmcercarea de interferenţă a lirismului noetic practicat de poetul Javier Canaves cu memoria livrescului lui Cesare Pavese , se relevă şi prin poemul “Întâlniri”, înserat pe cit-ul Reţelei literare, în traducerea poeţilor Claudiu Komartin şi Cristina Maria Vlaşin. Aceste “Întâlniri” sunt chiar despărţirile” in tempore” reflectate in perathos, ca fulguraţii existenţiale ale unui creator de fresce literare, în expresii cu reflexii multiple … Să observăm , dar, că în registrul auctorial

a l acestui poem Canaves refuză să -şi înscrie opera sa cu majusculele exotismului spaţiului balear mediteranean, care l-ar fi ajutat mai mult în arhitectura de decor erotic al metaforei sale imagistice , apelând, pentru condiţia cadrului propice a celor doi iubiţi în declaraţii erotice, la spaţii , interesante ca mercantile şi insipide şi la locaţii mai incomode : „Ai cerut încă un Bombay, ai îmbrăţişat dăruirea mea,/şi într-o pornire prostească de entuziasm/ ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.”. Javier Canaves se lasă copleşit, obosit parcă, mult prea repede, de stângăciile exprimării întârziate a stărilor adolescentine într- cadru liric neestetizat, idolizând sacrificial, până la absurd, lirismul starurilor songs : ” Am închinat.paharele pentru Creedence şi Sinatra,/ atât de absurdă era noaptea.”… Poate fi această tardivitate o transcendere apriori în construcţiile sale lirice, un termen liber din ecuaţia tensiunii existenţial – exponenţiale, determinată de sensibilitatea sa lăuntrică juvenilă care trebuie reamintită şi afirmtă textual cum că “singurele femei cu care merită/ să te căsătoreşti/sunt cele cu care nu putem îndrăzni să o facem” , dar şi de sistem , cuprins prin înţelegerea lui Cesare Pavese de preocupările idealist societare ale lui Antonio Gramnsci”. Dovedeşte Canaves , atunci când afirmă textual că: “…după atâta timp de la întâlnirea noastră, retrăiesc cu nostalgie dispreţul tău…”, un rafinament indus intenţionat în textul său generat de propriile frământări, până la obsesia morţii.. Asistăm pe un interpret al valorilor existenţiale de rangul frescelor dar şi un interpret al partiturilor existenţiale lasce, surprins la “ Întâlniri”în porniri veleitare : ” … într-o pornire prostească de entuziasm / ai decis să mă numeşti prietenul tău cel mai iubit.” . Uneori, în locul atitudinilor suicide îşi mobilează spritul-lăuntricul afectat de anevrisme cerebrale şi somatic – viscerale malefice, cu trăiri voalate de mesaje criminale accentuate în reflexii thanatice. ” Acum mi se pare amuzant, dar în acel moment te-aş fi strâns de gât”… Este o atitudine declanşată prin ricoseul unor lentori viscerale din începerile bioactale, meristeme în prezentarea anamneticului infantil: ” … cu care nu putem îndrăzni să o facem”. Este un regret spiritualizat, statuat în noeticul substanţei sale lirice cu valenţele creaţiei, conştientizat de trecerea apollinică a unui literat sensibil, nemulţumit de experienţele existenţei sale prezente, încercând continuu revenirea, o raportare anamnetică la trecutul nesemnificant: ” A trăi înseamnă să aduni ceea /ce nu am fost/ întâlnirile care odată ne-au definit”…

Asistăm la enunţuri performative, aparent neinteligibile, care se pot soluţiona epistemologic în planul al doilea şau în spaţialitatea tridimensional literară a cognoscibilităţii, acolo unde observăm că lucrează Javier Canaves în textul său. Accesibilitatea structural literară a acestora este permisă aici prin plecarea anamnetică, de la reprezentările critice obiectiv gautieriene şi de la banalitatea descrierilor picturale maioriste ori semănătoriste, cu care mulţi ne-am învăţat, spre lambada- jocurilor de limbaj în planul lingvistic suprateoretizat, plecând şi de aici , prin neokantianismul pozitivist scientist al lui Wittgenstein şi prin curentul literar postmodernist, tot mai învolburat, împreună cu Charles Peirce şi Morris, la reprezentaţionismul noetic al limbajului literar susţinut de Richard Rorty şi practicat , fără negarea valorilor clasice , de J.F. Lyotard şi F. Vattimo.

Se individualizează, dar, un Canaves complex spiritualizat, conturat şi identificat literar în prezentul social, în versuri cu variaţii de tonalităţi, caracteristici ale postmodernismului literar suficient de reprezntat prin lirica sa,în spaţialitatea balearului mediteranian. Felicitări, pentru prezentarea poemului şi pentru traducători..

Gheorghe Apetroae Sibiu, 2013

  gheorghe apetroae sibiu wrote @

RĂSPUNS CU DETERMINARE
Treci fulger acvilă crudă/
deasupra turnului de fier ,/
de îngerul bun părăsit!…/
limbă de sânge – aripă de clopot/
baţi ritmic cântecul în furtună!…/
norii s-acopere – n zăpezi/
libertatea turlei…/
cu umilinţă înteţeşti flăcările-n astre!…/
pajiştea adormită de crinii albaştri,/
te-a vlăguit cu lipsa de lumină!..,/
eşti pelerinul trezit cu ochii închişi,/
năbuiţi de zorii în lacrimi…./
uşor răstorni mirificul sufletelor /
din contururi reale/
şi inunzi corturile stelare…/
în aşteptări, creşti din ploile reci,/
şerpii calzi – fiorii temerii -/
credinţa ta că oriunde eşti primul sosit!..
Gheorghe Apetroae Sibiu

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

UNIVERSITATEA ALMA MATER SIBIU- LUMINA SLOVEI SCRISE- vol. X- 2012.

V. PROIECŢII STILISTICE — INTERPRETAREA POEZIILOR LUI JAMES MERRILL ŞI GHEORGHE APETROAE DIN PERSPECTIVA CONOTAŢIILOR LOR METAFORICE ( V. STYLISTIC PROJECTIRES : THE METAPHORICAL CONNOTATIONS OF GH. APETROAE AND JAMES MERRIL-S POETRY – CLEMENTINA MIHĂILESCU AND STELA PLEŞA)

Lector univ. CLEMENTINA MIHĂILESCU- doctor în filologie, Universitatea “Lucian Blaga “ din Sibiu şi Prof. STELA PLEŞA – RACOVIŢA Sibiu

Editura “ ALMA MATER”, SIBIU – 2012, cu toate drepturile rezervate autorilor.

Redactor coordonator: conf. univ. dr. ANCA SÂRGHIE; redactor: prof. univ. dr. ing. IOANA MOISIL; Coordonatori ştiinţifici: prof. univ. dr. ing. ec. NICOLAE GEORGESCU; conf. univ. HERMINA ANGHELESCU; prof. univ. dr. ELENA DRAGOŞ; prof. univ. dr. ION CICEU; conf. univ. dr. MARIN DIACONU; Traducător în engleză: asist. univ. PATRICEA MIHULCEA; Traducător în franceză:NICOLETA RAICA

Abstract

This paper rxpands upon American poet James Merrill and Romanian poet Gheorghe Apetroae-s concern with the act of writing itself and with searching out the truth of their hearts with intellectual scrupulosity. Both authors will be analysed following “ a hermeneutics of the self “ provided by Proust-s model. Such an approach will favour the discovery of the source of the self together with various possible interpretations given to it from a metafhorical perspective as well.

James Merrill este unul din acei poeţi moderni preocupaţi de scrutarea adevărurilor inimii cu o mare scrupulozitate intelectuală. Principala sa problemă este metafora scrisului, valoarea şi conotaţiile expressive, metaforice ale creaţiei sale artistice. Proust a fost cea mai semnificativă personalitate literară care l-a influenţat profund în ceea ce priveşte memoria involuntară, cunoaşterea dobândită prin recrearea propriei vieţi, prin actul creaţiei, creaţia literară nefiind o interpretare a evenimentelor din cursul vieţii, ci o interpretare a propriului eu. Proust afirmă că cercetarea, scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi, în consecinţă, a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic.

Merrill urmăreşte îndeaproape modelul proustian focalizându-şi atenţia pe trei momente existenţiale importante: copilăria, care relaţionează în mod direct cu memoria şi imaginarul, adolescenţa – acea perioadă în care eul se zbate să descopere “ esenţa lucrurilor” (Proust în Ştefănescu 8) mergând dincolo de “ discontinuitatea punctelor de vedere particulare juxtapuse”(8), pentru a atinge stadiul creativităţii intense când poetul se cunoaşte pe sine prin sris. Actul creaţiei implică o cercetare atentă care merge dincolo de experienţa cotidiană, oferind o nouă şi extrem de relevantă “ordonare a lumii sensibile”(8).

Poeziile de debut ale lui James Merrill sunt o combinaţie de tonalitate meditativă dublată de un interes susţinut în ceea ce priveşte naraţiunea. Ele scot la iveală sentimentele complexe dar şi contradictorii ale poetului care au ca punct de plecare ”inocenţa primară, aplombul instinctual”, mergând până la “anarhie” (McClatches, 279), sentimente care sunt specifice copilăriei. Această vârstă este evidenţiată şi transpusă artistic în poezia “Annie Hill-s Grave – Mormântul lui “Annie Hill”, focalizată pe înmormântarea bunicii sale. În poezia “The Smile – Zâmbetul” bunicul este evocat ca un om bătrân preocupat mai ales de bani şi statutul său social şi care într-o zi “turned his face and died-şi-a întors faţa şi a murit” (279).

Poezia intitulată The Vision of the Garden – Viziunea grădinii face referire la paradisul originar pierdut prin imaginea unei “feţe umane desenată de un copil pe un geam îngheţat”. Uitându-se printe liniile ce compuneau imaginea, copilul intuieşte o grădină magnifică în timpul iernii. Metafora vizuală este însoţită de o impresionantă

metaforă acustică redată fonologic prin sintagma “ joyfully sighed – a oftat voios”. Grădina semnifică atât sursa de inspiraţie cât şi obiectul creaţiei sale artistice. Aluziile la “viziune”, “grădină”, “inocenţă” trădează preocupările psihologice şi filosofice ale poetului.

Poetul îşi extinde câmpul viziunii în contribuţia sa literară intitulată THE World and the Child – Lumea şi copilul. Abandonarea atmosferei încărcată de conotaţii originare din poezia anterioară face loc unei teribile însingurări trăite de poetul-copil. Ea este generată de o discuţie neplăcută şi inaccesibilă sub aspectul sensului între persoanele adulte din familia sa , conversaţie auzită de el în camera de la parter, dublată de ţipătul unei cucuvele şi de trântirea unei uşi.

Cei doi termini cu încărcătură emoţională “aware and wearied of – treaz şi plictisit” (280) prezente în poezia “Lumea şi copilul”, ambele referindu-se la conceptele proustiene de dobândire a cunoaşterii prin recrearea şi interpretarea propriei copilării, sunt reiterate în poezia intitulată “ Childlessness – Sterilitate”. Structura adjectivală „ awake – treaz” este convertită într-una verbală în versurile:

“ The weather of his winter night, my dream – wife / Ranting and raining wakes me – Condiţiile meteorologice , din această noapte de iarnă soţia mea din vis / cu zgomot şi ploaie mă trezesc”. Sensul acestei colocaţii poate fi asociat cu trezirea eului poetic, cu cunoaşterea propriului potenţial liric, colocaţie în care se regăsesc intense conotaţii freudiene.

Mai mult decât atât, Merrill a îmbogăţit conţinutul oniric al imaginii intuitive create cu elemente ale copilăriei materializate în “ toddlers, holy dolls and dead ancestors- mersul şovăitor al copiilor, păpuşi imaculate, strămoşi decedaţi, şontocăiala copiilor”.

Proust apreciază că visul este un instrument potenţial menit să ajute la rememorarea propriului trecut, adăugând că, la vârsta percepţiilor subiective, lucrurile sunt expresia sentimentelor exteriorizate. El, de asemenea, susţine că totala aderare a copilului – narator la un anume timp şi spaţiu ascunde o proiecţie emoţională a eului. Emoţia de bază asociată acestui element este acel sentiment covârşitor de vinovăţie, datorită faptului că este lipsit de copii.

Dat fiind aceste împrejurări, poetul se simte predestinat să rămână pentru totdeauna unicul copil din familia sa. Şi totuşi, Merrill orchestrează un joc estetic interesant cu cititorul. El face încercarea de “subvert – să schimbe” destinul său prezentând în mod expresiv “maternal Nature – mama natură” drept “his dream -wife – soţia sa din vis” (289). Atmosfera ludică este sugerată prin numirea ei, destul de ambiguă, ca fiind “the enchantress – fermecătoarea”, adăugând apoi că apărea “ masked as friend – cu masca unui prieten”. Această soţie din vis îl încântă cu culorile exotice ale apusului, imagine care sugerează muza sa înspirativă.

Atmosfera onirică se îmbogăţeşte în contrinuare cu conotaţii dramatice, sugerând coşmarul. Astfel, la sfârşitul poeziei giulgiul “S – a lăsat pe umerii părinţilor mei / anihilându-i.” Acest vis care este încărcat cu elemente de “ nevroză subconştientă” (Prust, 26) poate fi de asemenea interpretat, urmărind modelul proustian, ca reprezentând o realitate psihologică complexă, şi anume faptul că “actualitatea conştiinţei” reprezintă “o succesiune de idei, de reprezentări care nu relaţionează între ele în mod logic” (26).

Tehnica narativă a poetului s-a îmbogăţit continuu în timpul creaţiei sale artistice încorporând pe lângă elementele freudiene şi jungiene sau proustiene elemente cinematografice. De pildă, în “Scenes of Childhood – Scene din copilărie “ el foloseşte proiectorul şi ecranul, care seamănă într-o anumită măsură cu lanterna magică a lui Proust. Ele au menirea de a facilita înţelegerea şi recuperarea emoţională a propriei copilării şi adolescenţe.

Poezia conţine scene proiectate din trecut, menite să ne ajute să vizualizăm relaţiile stabilite de poet cu treizeci de ani în urmă. Prima parte ne dezvăluie relaţia strânsă dintre fiu şi mamă, care îi proiectează atât în spaţiul static al unei încăperi cât şi în lumea filmului. Filmul prezintă o lume edenică încărcată cu nostalgie dar şi cu violenţă. Elementele mitice fuzionează cu cele realiste în descrierea prezicătoarelor, materializată în imaginea celor trei surori, care reprezintă de fapt mama împreună cu cele două mătuşi ale sale. Apariţia umbrei unui bărbat – tatăl său – îi afectează într-o aşa de mare încât: A fair child, or fury- /Myself at four, in tears, / I raise my fist, / Strike. Un copil drăgălaş, sau o pornire necontrolată/ Eu însumi la patru ani, mâhnit până la / Lacrimi, Ridic pumnul /Lovesc.

Efectele cinematografice se desprind din versurile. “I work the dials, the film jams / Our headstrong oid projector / Glazes at the scene which promptly / Catches fire. Potrivesc cadranul, pelicula prinde viaţă/ Vechiul îndărătnicul nostru proiector / Este îndreptat spre scena care prompt / Prinde viaţă”.

Imaginea tatălui este asociată cu prezicătoarea, cu artificiile şi cu treptele draconice. Prin asemenea simboluri şi prin prezentarea reacţiilor violente ale naratorului-copil, Merrill îl apostrofează pe tatăl său pentru modul iresponsabil în care a distrus atmosfera de familie.

Ca şi Proust, Merrill este preocupat de trecut, şi, prin descoperirea unor modeluri arhetipale cu puternice conotaţii metaforice, încearcă să se elibereze de acest tipar traumatizant, asimilându-l domeniului etern “ al artei însăşi”, “al actului creaţiei (289).

Strategia lui Proust împlică, deci, o deplasare din spaţiul emoţional privat înspre cel imaginar , de la elementele cinematografice spre cele onirice, cu conotaţiile sale mitice şi metaforice.

Versurile sale abundă în meditaţii intense asupra diferitelor aspecte ale răului cu care individual trebuie să se confunde în timpul vieţii, în încercarea de a recupera “timpul pierdut”: Theare are nights we seem to ride / With cross and crown / Forth under thern, through fumes, / Coils, the whole ratting epic- (284). Sunt nopţi când păream că voiajăm/ Cu trudă şi satisfacţie/ Mai departe pe sub ele, prin funingine / întregul poem înşelător şerpuieşte.

În aceste versuri simbolismul oniric împleteşte”cross and crown – truda şi satisfacţia” care reprezintă npartea masculină şi cea feminină cu “ fumes – funingine”, care simbolizează degradarea şi răul present în lumea contemporană. Căutând cu disperare un “ timp al inocenţei primordiale”(28) pentru sine şi pentru poezia sa , poetul se deplasează, în ultima parte a poeziei, într-un spaţiu cosmic, în căutarea propriei sale identităţi: Immensely still / The heavens glisten. One broad / Path of vague stars is floating / Off, a shed skin / Of all whose fine cold eyes / First told us locked in ours / You are the heroes without name / Or origin (287). Extrem de liniştite / Cerurile strălucesc. O vastă / Cale de nedesluşite stele pluteşte/ Pe cer, un înveliş de piele lăpădat / De toţi, cei a căror ochi reci / Ecluzaţi în ai noştri / Au rostit pentru prima oară / Voi sunteţi eroii fără nume / Sau obârşie.

Scene din copilărie poate fi inerpretată ca un ultim refugiu al poetului în imaginar. Boala specifică adolescenţei, de care poetul încearcă cu disperare să se vindece , este cauzată de sensul acut al efemerităţii, al instabilităţii şi caracterului fragmentar, nesigur al existenţei, toate tratate în mod metaforic în poezia An Urban Convalescence – Covalescenţă urbană. Singura sursă de stabilitate este oferită de o nouă înţelegere şi percepţie a problemelor existenţiale. Pentru a realiza o atare reconciliere, poetul trebuie să treacă prin diverse ipostaze, să poarte diferite măşti: acea a fiinţei metaforice, a celei senzuale şi a celei mitice.

Ipostaza de fiinţă metaforică poate fi identificată în prima parte a poeziei focalizată pe imaginea unei clădiri din New York care este pe punctual de a fi demolată. Nu este o clădire obişnuită, deoarece o ghirlandă ornamentală este sculptată pe ea. Criticii susţin că poetul doreşte să depăşească inconsistenţa lumii exterioare asimilând în interiorul fiinţei sale poetice ghirlanda, care, în felul acesta, se constituie ca parte integrantă a sa. Urmărind modelul oferit de Cioran, atât clădirea, cât şi ghirlanda ar putea simboliza acea trăsătură particulară a fiinţei noastre fragmentate incapabilă să trăiască o revelaţie integratoare a realităţii, spre care aspiră însă neîncetat.

Simbolul “ constructions works – şantierul” cu imensa macara care “ fumbles – cotrobăie”, “ in the filth of years – în trivialitastea vremurilor” sugerează escavarea eului poetic prin operaţiunile memoriei involuntare. Pentru a înţelege cum se desfăşoară acest proces, prin ce miracol o impresie sau senzaţie este captată de memorie pentru ca , ulterior şi involuntary, să devină un operator al altor amintiri proustiene, se va face din nou apel la demersul proustian. Proust pretinde că, în mod inevitabil, modul în care apare o senzaţie determină natura reală a trecutului pe care îl evocă şi a imaginilor corelate acestuia(29).

Astfel, în mod involuntar, Merrill asociază ghirlanda cu un buchet autentic pe care l-a cumpărat, cu câţiva franci, şi pe care l-a oferit unei femei într-un taxi cu zece ani în urmă, într-un alt oraş, într-o zi asemănătoare.Incapabil să-şi amintească identitatea femeii, el o asociază cu una din tinerele la modă din acea perioadă. O astfel de amintire are conotaţii tragice, dureroase care se desprind din colocaţiile “misted with blood – acoperite cu sânge”, şi din faptul că florile au fost prinse şi presate de mâna tinerei femei cu unghii de un roşu aprins. Ultima colocaţie pune în evidenţă ipostaza lui Merrill de fiinţă senzuală. El îşi descrie impresiile şi experienţele în termini fiziologici, poezia lui fiind o “fiziologie a spiritului” (Cioran în Buciu 8), marcată de o boală existenţială de care poetul încearcă să se vindece.

În afară de implicaţiile metaforice ale memoriei, conform cărora elemente din viaţa cotidiană – “ clădirea şi buchetul” sunt transpuse în vehicoli emoţionali cu puternice conotaţii psihologice, această memorie este capabilă să se încarce şi cu elemente de natură mitică. Astfel femeia căreia i s-a oferit buchetul poate fi interpretată ca simbolizând lumea idealizată a timpului pierdut. Imaginea şi amintirea acestei femei îl transpune pe poet într-un spaţiu mitic. Poetul îşi imaginează că este Orfeu urmărind-o pe Euridice, în timp ce coboară treptele spre infern: I am already on the stairs./ As it were, of where, I lived(264) . Aşa se face că eu sunt déjà, ca odinioară, / Pe treptele clădirii unde am locuit.

Simbolul scării subliniază artistic faptul că pentru Merrill deghizarea conceptuală este relativă şi înşelătoare şi că el preferă să trăiască, mai degrabă, să supravieţuiască şi să sucombe în mit şi simbol – de aici rezultă ipostaza lui Merrill de fiinţă mitică.

În partea următoare a poeziei simbolul străzii unde a locuit este înlocuit este înlocuit cu acea casă imaginară cu conotaţii metaforice în care a trăit. McClatchy sugerează o interpretare inedită încărcată de conotaţii metaforice şi anume că această casă este casa imaginară a artei în care poetul poate contempla destinul său artistic în strânsă legătură cu viaţa, cu timpul, în dubla sa ipostază de distrugător şi reformator:

Well, that is what life does. I stare / A moment longer, so. And presently / The massive volume of the world / Closes again. / Upon that book I swear / To abide by what it teaches: / Gospels of ugliness and waste. / Of towering voids, of soiled gusts.. / Of a shrieking to be faced / Full into, eyes astream with cold – / With cold? / AII right then. With self- knowledge (265). Ei bine, asta-i viaţa. / Încă o clipă, aşa. Şi imediat / Volumul cel gros despre lume / Se închide din nou. / Jur pe carte / Să stăruiesc în ceea ce ne învaţă: /Învăţături despre urâţenie şi irosire./ Despre viduri biruitoare, rafale murdare / Despre un ţipăt asurzitor căruia să-i faci faţă / Cu ochi trădând luciditate / Luciditate? / Ei bine. Autocunoaştere.

Această strofă ne dezvăluie strategia poetului de denunţare ca forma cea mai expresivă de enunţare a adevărurilor inimii. Ceea ce denunţă nu este lumea exterioară urâtă şi brutală, ci „ugliness and wastes – urâţenie şi irosire”, „towering voids – viduri biruitoare” şi „ soiled gusts – rafale murdare” din interiorul său. Această denunţare a propriei sale structuri interioare prefigurează transfigurarea metaforică a vieţii prin artă din ultima parte a poeziei. În această parte poetul este preocupat de destinul său artistic, iar demersul este aceeaşi interiorizare cu care ne-a răsfăţat pe parcursul acestei poezii. Lumea exterioară se reduce în mod ironic la câteva pagini ale unui cotidian, în timp ce imaginea primarului oraşului New York, care aruncă o privire asupra modului şi locului unde funcţionează poetul, poate fi interpretat ca expresia masculină a muzei artistice (267).

Merrill îşi contemplă creaţia marcat fiind de o viziune fatalistă. Îşi imaginează poezia „ weathering in the general view – alterându-se în ochii celorlalţi”, subevaluată fiind din cauza maladiei secolului în care trăim.

Nemulţumit şi temându-se de o nouă prăbuşire emoţională, Merrill devine un agent de transfigurare prin revizuirea relaţiei dintre conceptul de autocunoaştere şi cunoaştere artistică. Transfigurarea realităţii este pusă în legătură cu o pastilă dizolvată într-un pahar cu apă. Pastila creează o atmosferă onirică, o stare de reverie , focalizată pe o scurtă poveste de dragoste trăită în Paris: With the result that back into my imagination / The city glides, like cities seen from the air,/ Mere smoke and sparkle to the passenger / Having in mind another destination. / Which now is not that honey – slow descent / Of the Champs-Ely sees, her hand in his, / But the dull need to make some kind of house / Out of the life lived, out of the love spent(268). Cu acel rezultat mă intorc în imaginar/ Oraşul alunecă uşor, asemenea oraşelor văzute de sus / Doar fum şi strălucire pentru pasagerul / Care are în minte o altă destinaţie. / Care acum nu este acel coborâş uşor – dulceag / AI Champ Elyse – urilor, mână în mână / Ci plictisitoarea nevoie de a crea un soi de refugiu / Din viaţa trăită şi iubirea pierdută.

Oraşul a fost interpretat de critici ca fiind emblematic pentru natura duală a poetului (268). Cele două oraşe, care fuzionează în mintea sa, ar putea simboliza tendinţa poetului de a denunţa pe de o parte povara propriilor sale obsesii paradoxale, pe de altă parte, de a transfigura realitzatea prin puterea imaginaţiei şi a geniului său artistic. Sintagma „mere smoke and sparkle – doar fum şi scânteie, strălucire” a fost interpretată de McClatchy ca sugerând „memoria depersonalizată într-o imagine” (270).

În ceea ce priveşte imaginea Champs Wlysee-ului, aceasta ar reprezenta o tentaţie menită doar de a alina nostalgiile şi nu de a vindeca. Astfel, nici memoria, nici lumea reală sau virtuală nu îi pot oferi un refugiu. Casa pe care intenţionează să o construiască din viaţa trăită şi iubirea .., această destinaţie spirituală, este “domeniul civilizat al poeziei însăşi, unde casa, viaţa şi poezia semnifică unul şi acelaşi lucru” (270).

Acelaşi symbol artistic este subiectul unei alte poezii intitulată “A Tenansy – O reşedinţă”, scrisă în perioada în care Merrill locuia într-o casă din Stonington. McClatchy apreciază că şi tema acestei poezii este tot “eul poetic”(271). Această afirmaţie derivă din modelul proustian unde eroul lui Proust, asemenea lui Merrill se identifică cu elemente de decor existenţial – o catedrală, o piaţă, o reşedinţă – cum este cazul lui Merrill.

Prima strofă clarifică, într-o anumită măsură, circumstanţele sociale evocate, şi anume faptul că după ce a terminat armata, Merrill şi-a reluat preocupările de civil şi analizează obligaţiile ce-i revin pe perioada de pace: Something in the light of this March afternoon./ Recalls that first and dazzling one / Of 1946 (274). Ceva în lumina acestei după amiezi de martie / îi aminteşte de acea primă şi uluitoare după amiază/Din 1946 .

Structura verbală “ recalls – îi reamintesc” concentrează întreaga sa strategie poetică şi anume menţionarea unui detaliu care generează o rememorare intensă. Această rememorare face ca poezia să oscileze între prezent şi trecut, ajutându-l pe poet să se reîntoarcă în timp la 1946, an care semnifivă perioada începutului preocupărilor artistice serioase şi consistente.

Versurile următoare introduce “The real old fashioned winter of my landlord-s fhrase – acea iarnă cu adevărat învechită conform frazeologiei proprietarului”, perioadă în care tot ce îl înconjura i se părea din ce în ce mai superficial, mai lipsit de consistenţă, mai “diafan”.

Această interpretare, aparţinând lui McClatchy, poate fi în continuare adâncită şi reevaluată din perspective unei “hermeneutici a virtualităţii comunicării” (Buciu, 139). B. Fondane, comentat de Buciu, asemenea lui Merrill, fără a se detaşa de realitatea enunţării, a fost mai ales preocupat de virtualitatea ei. Pentru Fondane comunicarea este “în mod dialectic disimulativă”(139), între cei doi poli ai realului şi virtualului. Fondane susţine că cei doi termini reformulează o relaţie de “coincidenţia oppositorum”, unde primul – realul este camuflat în cel de al doilea – virtualul. Buciu afirmă că Fondane nu era de fapt preocupat de ceea ce un autor afirma, ci de ceea ce ar fi putut spune, de ceea ce ascunde.

… cum am putea oare interpreta următoarea strofă, decât ca fiind sfârşitul confruntării poetului cu un real refractar şi începutul tranzacţiei, de natură faustiană, cu virtualul, cu sublimul de tip romantic: Bittle, sallow in the new radiance / Time to set the last wreath floating out / Above the deat, to sweep up flowers. The dance / Had ended, it was light, the men looked tired / And awkward in their uniform. / I sat, head thrown back, and with the dried stains / Of light on my cheek, proposed / This bargain with say with the source of light:/ That given a few years more / (Seven or ten or, what seemed vast, fifteen) / To spend in love, in a country not at war,/ I would give in return / All l had. All? A little sun / Rose in my throat. The lease was drawn (275). Fragil, gălbui în noua-i strălucire/ E timpul să aşezăm, ca un vis, ultima coroană/Deasupra celor morţi, să măturăm florile. Dansul / s-a sfârşit, era lumină, bărbaţii păreau obosiţi / şi stângaci în uniforma lor / m-am aşezat, cu capul dat pe spate şi cu pete/ uscate/ de lumină pe obraz, am propus/ această învoială, să zicem cu sursa de lumină / ca, dat fiind încă câţiva ani / şapte sau zece, sau ceea ce părea imens, / cinsprezece, / să-i petrec iubind, într-o ţară paşnică, / pentru aceasta aş da în schimb / tot ce aveam. Tot? Puţină căldură solară,/ m-a inundat. Concesionarea s-a încheiat …(275)

Sintagma „new radiance- noua strălucire” şi „this bargain with the source of light – această târguială cu sursa de lumină” sugerează un influx de „putere imaginativă” (275) înrădăcinată atât în viaţa trăită cât şi în virtuala iubire, pace, stabilitate emoţională şi împlinire. Ceea ce ar oferi în schimb ar fi „All I had- tot ceea ce aveam”. Construcţia repetată cu caracter interogativ pronominal „all – tot” sugerează preocuparea lui în ceea ce priveşte încărcătura reală a potenţialului său emoţional, şi nu numai. Colocaţia „a little sun / rose, in my throut – puţină căldură solară m-a inundat” poate fi interpretată ca reprezentând sacrificiul cerut şi izolarea poetului de lumea reală.

În următoarea strofă asistăm la adâncirea crizei. Criza demarează cu aserţiunea propriei tendinţe de a poseda totul. „ Mine, with my thing and thoughts – Al meu, cu lucrurile şi gândurile mele”. Colocaţia „a changing light is deepening is changing / to a gild ballroom – o lumină nesigură se adânceşte, se transformă într-o sală de bal aurită” este o metaforă vizuală. Merrill celebrează artistic puterea artei asupra vieţii. Şi totuşi efortul artistic nu este nici simplu nici uşor. Poetul comentează în mod ironic asupra strădaniei de a-l împlini, ironie care se revarsă din termenii „bound to break – nevoit să se dezarticuleze”.

Intuind noua sa încărcătură spirituală şi destinaţia artistică asumată, Merrill simte că se desprinde de corpul biologic, de materialitate şi se întreabă „Would it be called a soul- s-ar putea numi suflet?”

O astfel de structură interogativă ar putea fi decodificată prin metoda lui Şestov, citat de Buciu, care sugerează că itinerariul spiritual al poetului semnifică „o călătorie prin suflet” sau în termenii lui Plotin „darul de a citi sufletul uman” (Buciu 140).. Mişcarea spre suflet, care reprezintă locul de depozitare a valorilor ancestrale, poate fi interpretat ca mişcarea spre o nouă casă, o nouă reşedinţă, locul de unde izvorăşte arta, unde aceasta înfloreşte şi capătă valenţele eternităţii. Este tocmai itinerarul sugerat de Merrill şi care ne conduce spre interpretarea că arta este singura destinaţie civilizată a minţii poetului şi prin extrapolare, a noastră, a cititorilor săi.

Asemenea poetului American James Merrill, Gheorghe Apetroae, personalitate complexă cu performanţe în variate domenii: inginerie, publicistică, poezie, relativizează cu modelul proustian focalizându-şi atenţia pe momentele existenţiale: copilăria, care interacţionează cu memoria şi imaginarul, adolescenţa, perioada zbaterilor în încercarea disperată de a identifica “esenţa lucrurilor” (Rusu, 110) şi în sfârşit, stadiul creativităţii când poetul se cunoaşte pe sine prin scris. Ultimile două etape se circumscriu poeziei “Noime”. Lângă paternitate să rămâi, / cu nesfârşitul, de el îndrăgostit,/ iubitei i-ai furat obârşiei, gralul…/ I-ai colorat gândurile vorbite / cu cinabrul pietrei, / în El aprins / de întâlniri sub privirea infinitului:/ armoniile vieţii paterne…/ Adolescentul bătut dar neînvins/ de gânduri izvorâte dintr-un cer / de mistere, / şi atins de carnalul valurilor, rebele / dorinţe vii / le ţii şi le alergi de atunci, noime/ p\rguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor….

Trebuie să subliniem că blânda căldură a zonelor închise, aproape interzise redate artistic prin cuvântul “gralul” şi sintagma “cinabrul pietrei” sunt primele indicii de intimidate. Această intimidate caldă este rădăcina tuturor imaginilor psihologice arcuite în jurul paternităţii. Intrând în armonia vieţii paterne, imaginile încep să crească, să evadeze.

Poetul adolescent exprimă, în a doua strofă, o mare lege psihologică. El ne plasează într-un punct sensibil, moment în care trebuie să acceptăm detalii greu observabile. Primul ne plasează în transcendental, un transcendental ce ne sustrage accesului nemijlocit, devenind un centru de gravitate pasiv în care adolescentul “este bătut dar neînvins de înţelesuri izvorâte dintr-un cer de mistere”. Cu memoria încărcată de plinurile şi golurile adevărului, adolescentul plonjează în realitatea fiziologică “atins de carnalul valurilor”.

Sintagmele “rebele dorinţe vii”, “noime pârguite de soarele, aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor” ne oferă “germeni de reverie” (Bachelard, 125). O lectură lineară ne-ar priva de reverii. Nu este o descriere fenomenologică a intrării în lume a poetului. Adevărata valoare dinamică o au “noimele”. Suntem în prezenţa unei imagini care visează, şi în felul acesta viază, invitându-ne să continuăm reverie pe care a creat-o. Căci ce poate fi mai frumos decât să-ţi imaginezi noime “aromind / lanurile alămite de nori travertini, / cu culorile vii ale gândurilor”. În felul acesta noimele au devenit “ un centru de gravitaţie poetică” (125), un centru de interes poetic. Noimele au devenit valori ale contemplării poetice, symbol al profunzimii poetului şi expresie a creativităţii sale.

Poezia “Mărturii” este un duet de dragoste al poetului vizionar Gheorghe Apetroae cu patria mumă şi cu istoria ei sacră. Patriei, / Istoria, cupolă de rubin, / e un cântec de arbore / întins peste neam…/E pajura ce-I poartă / în aripi / izvoarele / în culorile de sânge, / pâine şi cer; / E cântecul de dor / al trezitelor zări/ din Cartea Unirii…/ Printre genele zorilor / săgeată cerul arc, / întinsele rădăcini / şi trunchiul de Eroi: / arcul noii generaţii…/ Trandafirii cresc temple / din sângele ţărânei, / scut şi symbol:/ Limba şi neamul,/ marea şi cerul / stau mărturii de safire, / Poporului român, Erou!

Această poezie ne poate servi drept centru pentru a simţi consonanţa dintre imensitatea şi intensitatea istoriei poporului roman şi adâncimea fiinţei intime. Într-o încercare disperată de a descifra istoria patriei şi a transmite această formă superioară de cunoaştere a posterităţii, poetul transfigurează artistic istoria noastră spirituală. Consternaţi, observăm mlădierea eului naţional. Pentru a face această mlădiere perceptibilă, poetul leagă infimul de imens. Astfel istoria apare transfigurată ca o “cupolă de rubin”, ca “un cântec de arbore întins peste neam”, ca “o pajură ce-i poartă în aripi izvoarele în culorile de sânge, pâine şi cer”, ca un “cântec de dor al trezitelor zori din Cartea bUnirii”. Asemenea asocieri demonstrează cum, în plan artistic, se poate depăşi contradicţia dintre mic şi mare , real şi ireal, material şi transcendental.

În ultima strofă, pentru a pune în evidenţă elemente ce ţin de “psihologia profunzimilor” “poporului roman, Erou”, Gheorghe Apetroae ne proiectează într-un spaţiu înalt calitativ unde “ trandafirii cresc temple / din sângele ţărânei,/ scut şi simbol”. Pentru a ne ajuta să experimentăm consistenţa fiinţei naţionale, poetul apelează la o filosofie a detaliului asociind “limba şi neamul, marea şi cerul”, care, constituindu-se într-o emanaţie a memoriei naţionale involuntare, parafrazându-l pe Proust, ”stau mărturii de safire / Poporului roman, Erou!”.

Poezia “ Judecata dreaptă” ne copleşeşte încă din prima strofă cu puterea unui adevăr: “ Cei cunoscuţi, în dreptul de laudă,/ lăsaţi-vă prezentul pentru început /şi luaţi de model neînceputul / întoarcerea-I pedepsită pe rug…”

Pentru a interpreta această strofă din perspectiva “ fenomenologiei imaginilor” (Bachelard, 162), metodă care în opinia lui Bachelard constă în constituirea imaginii ca “un exces al imaginaţiei”(162), pentru a surprinde irealitatea imaginii, legată de o puternică realitate, poetul Gheorghe Apetroae accentuează dialectica lui “început / neînceputul”.

Dar imaginaţia lucrează nu numai în planul imaginilor, ci şi a ideilor. Poetul creează un exemplu de “idée vis” (162) când continuă jocul dialecticii, joc ce antrenează opoziţii neaşteptate: vulturi, corbi versus “zările în care înoată misterele”.

Poetul, psiholog desăvârşit, animat mai mult sau mai puţin conştient de ideologia proustiană conform căreia scrutarea adevărului implică o căutare autentică a sensurilor acestei lumi şi în consecinţă a sensurilor care stau la baza evoluţiei eului poetic, doreşte ca noţiunea de judecată dreaptă din titlul poeziei să nu rămână doar o reprezentare. Astfel, în ultima parte, o imensă dreptate cosmică se află în visul poetului despre dreptate. În centrul ei radiază o geometrie transcendentală: “fluvii de umbre, stele-n petreceri,/ ce curg pe albastre întinderi / ca erele apaşe cu iz de păcat.” Transcendenţa e dată de data aceasta de dialectica “păcat /lumină”, încărcată de puternice conotaţii psihologice şi metaforice.

Finalul poeziei “cu lumina voastră le înveşmântaţi” ne proiectează metaforic în miezul unei imagini luminoase. Judecata pronunţată în primele versuri se transformă în stare de vibraţie, iar simbolul luminii apare dezumbrit, umanizat.

Valorile ideatice şi estetice cu puternice conotaţii metaforice prezente în poezia lui Gheorghe Apetroae pot pozitiva în mod civilizator şi cultural socialul încărcat de un exces de instincte vitale, egocentrice şi materialiste, menite să-l întineze.

Doar cultura poate reînoi eticul şi salva moralitatea socială a lumii contemporane. James Merrill şi Gheorghe Apetroae prin promovarea unor toposuri lirice excepţionale, sunt promotorii marii literaturi menite să ne încânte şi să ne însănătoşească moral şi spiritual.

Bibliografie

Apetroae, Gheorghe, Spirale în imagini, Spirally Curved Images, Ade Print, Sibiu, Hermannstadt, 2009

Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, 2003

Buciu, Marian Victor, E.M. Cioran, Despărţirea continuă a autorului celui rău, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană , Bucureşti, 2005

McClactchy, J. D., White Paper, Columbia University Press, 1989

Ştefănescu, Cornelia, Destinul unei întâlniri. Marcel Proust şi românii, Editura Elion, 2001

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

VALORI ALE ESEISTICII CONTEMPORANE III / Gheorghe Apetroae – Sibiu

Am considerat poemul-eseu „În ostroavele Azore”, al scriitorului-filosof Liviu Antonesei, drept unul dintre puţinele scrieri literare contemporane, apărute după anul 1989 în publicistica românească, cu un atât de bogat conţinut filosofic. Este un sublimat gnomic, în formă versificată, care a reuşit, ce-i drept, într-o perioadă de gestaţie evident îndelungată, pe deplin, condiţiile apariţiei. Autorul reuşeşte în textul monologic non-socratic, să contracareze marginalizarea spiritului absolut, prin promovarea unui idealism obiectiv hegelian, urmare a depresiilor şi refulărilor constante generate de interpretarea dialectică cu tentă de cvasimaterialitate a cosmicităţii . Credem că substanţa poemului i-a fost adusă în prim plan scriitorului de experienţa sa în abordarea unicităţii, contiguului şi disfuncţiilor structural-ontologice în structura estetist-metaforică, cu stigmat monologic, cu corespondenţe, chiar şi în socialul monocrom şi monocord, de tip lukacsian.
Poemul „În ostroavele Azore” este revelator pentru eseistica contemporană, şi nu întâmplător îl relev un pozitiv, ca un axiologic lavelleian, de receptare a poeziei contemporane. Poemul incită la meditaţie şi îngăduie o abordare critică a conţinutului său ideatic, o revelare a misterului ontologic sub cerul azur al metaforei, fără a se apela la teorii oculte sau personalism:” De la facerea lumii încoace”..,precizează filosoful.
Experienţa , cu valenţe istoriciste şi progresul înregistrat de ştiinţe au incitat tot mai mult şi au condus la deschideri în receptarea tot mai conştientă a Universalului din spaţiul fenomenologic transcendental-nihilist, de tip heideggerean : „ Altfel decât pe insula mea ” şi la investigarea ontologicului într-un fenomenologism antropo-ricoeurean şi husserlean: „Stânci negre şi roşii, dure şi buretoase”, prin metode epistemologice, revelator creatoare, dar sensibil încifrate ” Cu aerul închis în alveole”. În context axiologic s-a realizat interpretarea axială- în episteme –pe limaxul categoriilor de coexistenţialitate: ” Te ţii tare, suflet al meu,/Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată”,evident dialectic, în frecvente formulări energetist-dinamice antinomice: materie – spirit, obiectiv – subiectiv; particular – universal; teoretic – pragmatic etc. : ” De la facerea lumii încoace”, din perspectiva paideică a Eului pur, situat în tangaj cu câmpul universal referenţial temporal. Liviu Antonese permite în metafore ce sublimează discursul, o pronunţată revelare a fenomenelor şi proceselor naturale din Universal, dar şi socio-umane, desigur, limitative antropo-spaţial şi antropo-temporal, cu elevaţii la cote axial-epistemologice.
Se sesizează, în acelaş timp, succesiunea dinamică a evenimentelor fenomenologice în relativitatea Universaliilor: ”Oricum ai privi lucrurile, aici / Este şi altcum, nu doar altunde”. Se relevă relativitatea existenţialului, ciclicitatea, în devenirea cosmică a lumii universale de tip ondulatoriu: ” Aici , totul e după alte ritmuri,/ Iar soarele umblă după calculele Sale secrete”. – Bine spus!.
În acest mod, Liviu Antonesei permite restructurarea şi reorientarea discursului filosofic în spaţiul topologic universal, al înşiruirii monotone ne-definite şi ne-finite: ” Doar ceea ce e închis în timpul meu/ Rămâne la fel, oriunde m-aş preumbla“, sau “Era fără vârstă”.
În registrul al doilea, al tautologicului, s-a realizat evidenţa dezalienării social-spirituale marcuseiene, cu dinamică volitivă schopenhaueriană, în paralel cu amendările de bază biologic-umană, mecanicistă a structurilor existenţiale cu inflamări apofantice revolute, de tip leibnizean şi blagean, s-a conştientizat şi s-a orientat subiectul cunoscător spre epistemologiile onticului în proiecţii metafizice: ” Din lateral, un vânt cald/ Conspiră cu gândurile mele”. S-a pus în evidenţă transcendentul lăuntric- metaphisic, eul personal, fără a-l personaliza şi Universalul, în schema şi la dimensiunile sale incognoscibile: ” E închisă în mine/ Ca într-un sarcofag/ Care încă respiră”. Pentru argumentarea logică a unor răspunsuri riguroase, dintr-o gestaţie gnomică, pretinse a fi mai apropiate de adevărul aletheic, al Universaliilor, de primatul genezei: ” Un fel de aer străveziu ce depăşeşte/ Şi încăpăţinarea aspră a pietrei”. Se receptează ,în ansamblul textelor, cromele policorde ale metaphisicului, ­începînd cu teoriile cosmologice sofiste şi ajungând, prin Platon, Aristotel, Descartes, Kant şi Hegel, la neopozitivismul Şcolii- scientiste de la Viena, sociologismul neocomptean al Şcolii de la Frankfurt şi la neoraţionalismul critic al lui Karl Popper.
Poemul relevă şi existenţa unor concepte filosofice care încearcă o înţelegere cosmică a unei lumi proprii a filosofului –poet, cu valenţe egocentriste, dar în conştienţa finitudinii, pe limaxul existenţial al unei lumi alienate şi angoasate, cu referenţialul contiguului metafizic: ” A plecat agale/ Cu soarele bătându-I în ochi,/ Lăsând în urmă un şchiopătat uşor/ Şi o mare singurătate în care se regăsea/ Numai foşnetul Oceanului.”
Pentru un demers al reuşitei livreşti, Liviu Antonesei se va aliena şi el , desigur, în textul versificat şi-şi va travesti eul metafizic, până la monismul hobesian, într-un corpus monadic leibnizian – axialitatea armonică absolută, diferenţial-divină a bărbatului complet, generându-l mereu prin maximizarea rezultatului din ecuaţia dintre raporturile experienţă – pură intuiţie, de tip bergsonian, georgesberkeleyan şi humeian, şi prin minimizarea determinanţilor alienării şi anxietăţii, cu variabile non-aleatoare, de natură psiho-claustrofobică: „ Bărbatul care demonta duşurile/De pe Praia da Vitoria”. Se reuşeşte o surprindere refexivă a relativităţii sale temporal-metafizice antropo-ontice : ”Nu era bătrân , nici tânăr nu era,/ Nu era nici măcar între două vârste”, pentru a se identifica : „ Cu părul alb şi sârmos/Şi faţa smeadă întinsă/Ca pielea de pe tobă,” şi pentru a evidenţia limitele semnificantului ontologic uman în planul limitativ – spaţial şi temporal al antropismului cu referenţial evolutiv istoric şi divagaţii existenţiale-temporal spaţiale, din păcate, comensurabile.
În altă ordine de idei, poemul-eseu „În ostroavele Azore ” se poate încadra, prin conţinut, între scrierile filosofice autentice cu un fond ideatic însemnat, ale căror tematici propun maximizări receptive şi reflexive cognoscibilului, o descifrare analitică a Universalului , prin disociere, până la etajele psihismului freudean – reyan, prin Piaget, cu reverberaţii psihanalitice, pâna la accesul tulburărilor logico-lingvistice şi apoi conjunse genomic, după propria schemă a filosofului, în construcţia moleculară şi atomară a cosmicului, într-un sistem de interpretare dual – în dublu sens. Sensul umbrei este psiho-revelatoriu , la filosoful-poet, chiar şi pentru însăşi personalitatea lui Liviu Antonesei, magnific în structura sa livrescă, dar nu lipsit de modestie, aici: ”În urmă, o umbră uriaşă-/ Fiecare umbreşte după puterile sale”şi care îl ajută să privească cu seninătate apofantică finitudinea existenţială: ”Sezonul se încheie, bucuria/Îmi sporeşte cu fiecare clipă ”.
Se dă posibilitatea celor interesaţi de demersul său filosofic în structuri poetice, să investigheze primordialitatea laturilor Unicului, atât în plan material, cât şi spiritual, precum şi în temporalitate, într-un context analitic disociativ, pentru a înţelege rolul antinomiilor categoriale, materiale şi spirituale, adică a celor două fundamente ale ontologicului, în putinţa evitării sacrilegiilor oricărui naufragiu bio-existenţial, de tip sacrificial-sacerdotal: ”Un om cu aripi de pânză spre capătul golfului: / Sparge apa şi aerul într-o mişcare lunecoasă/Precum pata de ulei de măslin pe masă,/ Pe masa din cealaltă insulă,/Ostrovul meu dintâi”. Se satisface, astfel, dorinţa cunoaşterii prin determinări introspective a esenţelor fenomenologice transcendental-­lăuntrice, extrapolate din esse prin circumspecţia formalismului pe baza antitezelor, vectorilor dubli, cu aceleaşi coordonate, care pot asigura evidenţierea axiomatică-asimptotică a Universalului în telescopie duală. Prin acest raţionament, poetul ne asigură, încă de la primele versuri ale acestui reuşit poem, de coexistenţa sistemică a celor două entităţi categoriale monadice „corpul material” şi „corpul spiritual”, în „trupul unic”, aşa cum le sesiza cândva şi Nicolae Prelipceanu, în poemul său , la fel de reuşit, „Degetul de gheaţă”, prin acţiunea sa de înglobare monolitică a celui de al doilea în primul şi a primului în cel de al doilea”, de transgresare temporală facilă , dintr-un spaţiu în altul, într-un cadru continuu culisabil atemporal a monadei unice leibniziene:”/… /Stabil şi călător în aceeaşi pulsaţie/ Deodată/”, „ sau „ Pe masa din cealaltă insulă, Ostrovul meu dintâi./, într-un veritabil sistem telescopic dual- universal ….

Cu o prezentare sinceră şi nedeterminată, Gheorghe Apetroae Sibiu. Probabil, va urma…

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

FRAGMENTE… Despre incantaţia finalităţii, Christian Morgenstern…Cântece de spânzurătoare, Gheorghe Apetroae Sibiu.
Epistemologic, inexistenţa heideggeriană asein generează ontic şi ipotetic o criză a metaphysicii, într-o incantaţie a finitudinii (prin desfiinţare) cu forţa nihilismului fenomenologic husserlian, în fiinţă, în “Logosul” distrucţiei ,speculativ şi, invers, in construcţio-compositum, prin raţionalismul cartesian, în receptarea sensibilului , fiinţării temporale a formelor aristotelice şi ordinii universale.Se receptează logosul maieutic-socratic şi aletheicul platonician, în diversitatea fiinţării şi cunoaşterii metafizice, în contrast cu finitudinea ontică. Distrugerea limitei, în evidenţă antropologică, este susţinută de neopozitivismul scientist material- spiritual fundamentat de Scoala de la Viena. Se regenerează – dialectizează ontologicul, în perpetuu tangaj între atemporalitatea (nihilum nil – tempora) şi temporalitatea-zeit, existenţială nondeterminată în limitele ontice, ambele în transcendere pe via platonică ideatică a prezenţelor dialectic -dinamice, în structuralismul naturalist, apriori-cauzal, kantiane. Este vorba de un ontologic în sine (noumenon- Da-sein) în transcenderea sinelui şi în alt..(alter ego), determinat şi evidenţiat aici de biologismul limitativ,de Hegel şi Schelling, în coordonate spaţial-temporale ideale, în universal, limitate. Este un ontologic aletheic înzestrat cu forţa principiilor(“Grund”-satz) a universalităţii şi individuaţiei, ambele- principii axiologice ale transcendenţei, de speţă convenţional pseudoangelice,estetizate, obiectivând în formele corporale-aristotelice armonic simetrice leibniziene- in principium rationis, într-o permanentă culisare şi în spiritualizare, în coordonate metafizice duale şi universale. Asistăm la o mobilitate axiomatică între metafizica transcendenţei noniconice material-spirituale şi materia pură eternă, diaclectizată în substanţa ei cu voinţă şi valenţe gânditoare sau relevată posibil reflexivă, în exerciţiile reprezentării schopenhaueriene. Asistăm la extrapolările nelimitei şi ale nedefinitului material la formele monadice leibniziene, posibil armonizate, expresii duale ale nemărginirii nemărginitului spaţial-temporal universal. Se actualizează realul în sensibilul ireal şi se dimensionează existenţe genezic temporale dialectice, cum ar fi cea în dinamica spiritului intelectiv uman humeian, evolutiv, caracteristici canonice mecaniciste ale biologicului antropologic schelerian, cu valenţe sociologice corporale sau, printr-o nouă extrapolare, la orice – aposteriori- (Wie-sein) socio- biologic în climaxul absolutului . Aceasta, numai spre evidenţa unor orientări raţionaliste, dialectice în explorarea incognoscibilităţii şi indeterminării diversităţii duale a universalului şi metafizicii sale, a infinitului mereu actualizat, substanţa- câmp a veşniciei, în creştere eliptică-descreştere placidă, în non-sensul proximei finitudini…. Gheorghe Apetroae Sibiu , Cu stimă.

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

III. TEMPLE ÎN FLĂCĂRI

CURCUBEUL FIRII,

Gheorghe Apetroae, Sibiu

Eşti lut de fluture în vântul

clipei calde de lumini sedus,

în şerpuirea nopţii lungi,

de fulgii care-ţi bat sfioşi

în geam cu cerul coborâţi

în tine, despre linişte-ţi vorbind !…

un văl brocard de tainice urzeli

cu acele de flori, adânci fiori-

veşmântul serii criste în culori

croieşti pe sânii cei rotunzi

cuminţi,de ceruzea ai zânei

stropiţi cu sânge de plăceri !…

pământu-l ţii departe sub călcâie

şi-un deget de prinţesă îl mângâie

cu alte mari aprinse umbre

din Tot să le aduni, le cânţi în tine…

de-apus te-nfricoşezi şi te-nţeleg

că singur eşti în Paradis

şi… poţi veni lesne în Sine….

un tribunal decide să-ţi primeşti

felicitările cu şnur în cruce

când spada-n voie-ţi taie alămind

cu capătul adânc în simţul tău infipt

un arc de cer, din curcubeul firii!…

G..A.S.

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

3. PĂŞIND LUMINA LOR
aşa te-am cunoscut , Labiş

Era pe când curgeau solar
din firea altei lumi şiroiul tău-
sudorile cu iz de vâsc şi mosc
pe-alama feţelor agreste…
când ochii pietrei tale reci

în ametistul ei deschişi,
de glasul cerului aprinşi
se desfătau în largu-ţi arc
cu bolta pe cărunte creste!…

Tot tu, sub brazii pe-obârşii

prăbuşiţi, de vânturi retezaţi,

sub lunge-repezi prăvăliri

zăceai în steiuri sub uluce!…

Pe- adâncul de sub Cruce
te hoinăreai, aşa, rupând
din clipe, duhurile sfinte!…

păşeai ușor lumina-n zori
în flăcări îngerii, regrete
şi răscoleai albe nelinişti

le bătuceai pe-naltul grui,

însângerând stelare trepte

spre abisale tăinuite vetre!…

Erai acolo unde marii zei
pe codrii Suhei împăraţi
îţi cuvântau cu simţ ales

din înfoşnirea frunzei!…

izvoarele-ţi cântau în mers
prin pajiştile în tăceri

şi stelele

cu glasuri de neînceputuri!…

Copil, în joc, grăbit, sărind
pârleazul vieţii strâmt în şa,

lumini în înroiri de fluturi,
îţi înfloreau, însângerând

juneţea din culori…

în năluciri şi-n sfinte ritmuri,

dansând în patul Proserpinei,

o stea căzând în steaua ta

te-a adorat şi primenit cybilic!….

Gheorghe Apetroae Sibiu

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

THE PHILOSOPHI OF SILENCE

– by Gheorghe Apetroae Sibiu

Coordonarea traducerii în limba engleză:

anglicist universitar doctor Clementina Mihăilescu

As days went by and into encounters did they turn,

you-ve finally got clear

that her passion-flared eyes

may only soothe

of hidden words in a heanvenly sea-s waves

that it is so natural and fine for you

to carry your light

below the pomegranate trees and through the blooming snows,

its silence to undo,

and then hastily to wrap it up

and cover wat she-s got yet best

by the widest gown made up of morning stars.

Then, driven by the first of lusts.

Corollas you shall bring and lay before her feet,

and later snow and harmony

are to be found , on the sky shore,

shadowed by journeys

and in the end,

so full of life, the unborn dawn shall come,

as mystic emeralds.

FILOSOFIA TRECERII

Gheorghe Apetroae “Dimineaţa serii”

Cu zilele ce cresc în revederi

ai înţeles că ochii ei

aprinşi de omenesc

se potolesc

în valurile unei mări celeste

de adânci cuvinte…

că e firesc

sub rodii, prin zăpezi de flori,

lumina să îi porţi,

tăcerea să-i dezlegi

şi s-o îmbraci devreme,

apoi, să îi acoperi

tot ce are pur

cu cel mai lung veşmânt

din dimineaţa stelelor…

venust al primei voluptăţi,

corole să-i aduni

şi să i le aşterni

ninsori de armonii

pe ţărmul cerului, de treceri troienit;

smaralde de mister:

vii, zorile din ne-nceput!…

G.A.S.

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

EL, EMINESCU

de Gheorghe Apetroae Sibiu

Când pe harfele de unde
stele cad şi se aprind
orgi selenice pe lucii,
valuri risipte-n grind,
… El, ecouri între clipe,
le ascultă-n infinit!…

Din grădinile de aur ,
îi culege Lunii, crini,
să-i păstreze-n templul firii –
candelabre de rubin:
arc de cer, în El,
lumina celei mai pure lumini !…

Fruntea… boltă peste veacuri,
o înclină visător,
să-şi revadă-n codri lacul,
strălucirea în izvor!…

Pe azure văi de cuget,
cu ochi negri, lini, coboară
El, Luceafăr al iubirii,
printre nuferi să răsară!…

Cu Luna se plimbă-n trestii,
iar din cornul ei de- argint
îşi desfată nemurirea,
dă luminii dor şi gând! …

Teii, încărcaţi de floare,
ning miresmele de-amor,
El… luceşte-n rostul lumii,
spre trecut şi viitor!…

G.A.S.

Revista „Foaia Poporului”,ASTRA, nr. 6, ianuarie, 1993

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

FILOSOFIA DIN CUVÂNT

Gheorghe Apetroae Sibiu

În lumea–n care-mpărăţeai

şi n-au pătruns atunci

nici zeii cerului cu semnele

milericii lumini,

un verde încâlcit, ţipând

în albăstrimi,

îţi defăimează-nmiresmat

de flori, culcuşul

în cuvântul tău , acum…

frumos – virgin atunci,

vestind în fire-ţi marile simţiri,

vulcanice trăiri,

azi nu mai e decât

un pat de frunze ruginii

pălite-n adieri de o şoptire

tremurândă!…

Zbârcirile olive-n carnalit,

nu ţi le-arată, feţii,

deşi ţi-i timpu-n firea lui

mai volatil, de ieri…

profitul tău e-n schimb,

un rest de cheltuit

pe vis, pe cer, pe stele

şi pe alte multe vreri!…

E mult nimic în tot,

în ce – ai turnat în jur:

ţărânei- bronzul , să i-l vezi,

şi să o crezi

statuia marmoree-

a sinelui în marele lazur !..

Cu ploile prea lungi şi reci,

prea des o speli acum

şi arderea i-o stingi ,

tot focul să i-l pierzi!…

Te joci desculţ pe cer,

prea lesne- acum, străinule !…

şi-n rodul copt în travertin

pe vatra altei veri

ai zâmbetul tot proaspăt –

cu balsam de crini,

iar gândul tot mai desfrânat,

barbar în alt cuvânt !…

că treci mereu de braţ

cu stelele pe lunci,

dezgheţi bulboana cerului,

ca să-ţi cobori

în râul gândului căinţa,

păcatele în raze să le speli!…

Te-ncercuiesc năluci, cu ele

să te urci, să treci

pe valuri de un alt cuvânt,

cu paza lor petreci…

să te împaci cu ce-ai iubit,

tu- semnele din norul cel ascuns

în nou linţoliu de stibin,

mai lesne descifrezi !…


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 75 other followers

%d bloggers like this: