Revista la PLIC – literatură, artă, atitudine

POSTBOX magazine – literature, art & attitude

HUMAN ZONE

RO

HZ poftă bună, HZ mulţumesc.
Aici şi numai aici puteţi găsi cel mai mare tărăboi!

EN

HZ enjoy your meal, HZ thanks.
Here, and only here, you can find the biggest mess!

http://humanzone.wordpress.com

decembrie 2010 / december 2010

august 2010 / august 2010

iulie 2010 / july 2010

mai 2010 / may 2010

martie 2010 / march 2010

noiembrie 2009 / november 2009

4 comentarii»

[...] Revista la PLIC… ce? pi buni? păi în plic intră câteva suplimente printre care şi HZ pofta buna, HZ multumesc – supliment [...]

  gheorghe apetroae sibiu wrote @

FULGERÂND TĂCEREA – REVEDEREA DIN ZORI
Gheorghe Apetroae- Sibiu

LA PORT ARTHUR

Aici, din resturi argilii, o fire blue de cer încins
în suflul primăverii, plasmă din adânc desprinsă
eşti prund cu sângerări în vreri: chip de nisip
ce creşti în duh, duh bolţii, granatic în cuvânt…
s-aduni din ploi de flori, balsamul greu de mir,
sedus de jumătăţi de corn magnetice – n de-lir,
încercuit de-un gând involt, zvâcnind în bobociri
de îngeri cu lumini în aripi pe cerul în citrin!….
Ca să răsari din el, al lui şi-n sine-n re-găsiri
pe- algare mări geode, colindător de stele,
în valuri crise-malachii, plimbi rozele re-bele…
Eşti rege pe columbe, pe griji şi pe mistere!..
Ţi-alegi, în schimb, simţirile în Thule, alte arce
din vieţile de aştri-n zori cu re- trăiri în Parce,
în mistice asceze, verşi razele, un râu de lacrimi!…
De suferi, stânci îţi cresc din cruce şi din datini,
un crin alb cu balsam, să i – l oferi bacantei
virilă-n simţăminte mari şi în iubiri cu patimi !….
Speranţa noii dimineţi zăgăzuită – n Sfinx,
din ce-s smeriri, să le înalţi, o rugă la părinţi,
în tot ce sapi adânc, să dai de stele, de senin,
cu raze, re-nflorind trăiri, în recile iatacuri…
De trecere, să scapi, re-izvodeşti în firi icoane…
le- aşezi : pe fruntea Lunii, mălinii coroane,
şi-n scrin femeiei uceniţă..Monah, cu chip de pelerin,
dintr-un gheţar norveg-spre Ron, pe-o glacială cale,
în pripăşiri de demoni, sub vălmăşii de-azur,
apostol crist devii şi-o strajă Ofeliei barbare,
s-o cânţi, ca şi Rimbaud, uimit de Port Arthur!…

  gheorghe apetroae sibiu wrote @

CALVARUL VRERII

Gheorghe Apetroae Sibiu

Gem zeii sărutaţi de îngeri până îşi încolţesc în chinuri simţirea flăcării din stânca albă mânjită de sângele zorilor: adânci neegale albastre memorii…

pe braţe astrofilii de cer, mai porţi speranţe după Socrate, gânduri în doliu; negre şi castanii – în largul pântece-îţi veghează atârnate roze, clipele aurore…

Eşti curtat de stafii, iar îngerii revoltaţi ţi-au răguşit în gornirile false de slavă pentru dorul tău de limpezi veşnicii în roua aurie de pe genele crinului!..

În schimb, în larg adânc, şoaptele valurilor- din rostirea stelei purtată de mag asculţi sublime muzici cu armonii celeste pe buze vibrând în cădere !…

pentru sacra perfecţiune exerseazi troparele unirii cu calvarul vrerii din curcubeu şi reîntoarcerea la cer a ploii calde prin slava porţilor verii!…

semn că în adevăr, alt adevăr s-a ascuns, a îmbătrânit de o neînţelegere a iubirii tale mereu îmbrăcată pentru zbor, în acelaş strai cu misterul plăcerii!.. G.A.S:

  g.apetroae@yahoo.com wrote @

SEMNIFICAŢIILE PIETREI

de Gheorghe Apetroae Sibiu

Eseu- exegeză apărut în volumul “ Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2007

Parcurgând volumul de poezii, intitulat Cântece şi descântece de piatră, aparținând lui Radu Selejan, apărut în anul 1972, am constatat că poetul –inginer avea să fie predestinat spaţiilor ancestrale din fiinţa neamului românesc, laboratorul organic al genezei poporului roman, un popor cu destin de legendă, în care teluricul inflamat de spiritul de statornicie al munţilor îşi va decliva în forme antropomorfice – dacice și românești – propriile zăcăminte. Carpaţii sunt, deci, locul de geneză al românismului , iar poetul, ca inginer şi geolog, va mitiza acest topos al eternităţii şi al fertilităţii umane, iar spiritualitatea lui ontic ființială o va reliefa versificată, încă din primul ciclu al volumului său, intitulat Cântece de piatră : ” Carpaţii urnesc soarele/ către marginile lumii, Şi-I fac loc de popas / cerului ostenit de albastru.” (Omul care seamănă şi adună)

În aceeaşi viziune, de poveste, conturată morfologic în cântecele de piatră, acest spaţiu mineral, cu clivaje și tuşe în transfigurări panteistice, este umanizat de poet prin apelul la strămoşi: ” strămoşii coboară / din munşi / printre noi-

suflet de ţară / cu izvoare limpezi, afunde, / bogate / crescute din rădăcini carpatine.( Basm).

Există la Radu Selejan crezul revelării entităţii neamului în statornicia istorică a locului: ” şi fiecare am jurat- / sfânt / adevăr adevărat / (…) Pământul din/ care-am răsărit- / credinţă şi / să-I fim statornici, / să-l păzim/… ( Ţara).

Pentru că poetul a cercetat şi a identificat în compoziţia genetică perenă a neamului românesc, în spaţiul seminal ancestral, virtuţile străvechi ale pietrei – ca element constitutiv al munţilor,în translații umane. Aceasta: piatra va deveni simbolul central al cărţii sale. Sugestia statorniciei ontice a umanului se confirmă cronologic fiinţial, începând cu cele patru poeme, intitulate Dacice , în care se conturează o viziune aureolată asupra Daciei, şi pe care o va exprima, fără emfază, cu fervoarea unei lucidităţi spontane, în vitralii de cântec, precum: “Soarele s-a născut din munţii Orăştiei, / la Sarmisegetuza…( Dacica 1). Sau: Zamolxe / s-a risipit în fiecare./ Cenuşa din altare / s-a adunat în pietre / de alte începuturi/…/iar munţii şi-au împlântat / cu tărie / umbrele până dincolo de adânc,/ seminţe ale întâilor hotare (Dacica II). Sau în versurile: Drumurile lumii s-au risipit / prin munţi…/ În păduri/ a înfrunzit de-atâtea ori/ liniştea/ înveninată de săgeţile / noilor veniţi/…(Dacica III).

Acest principiu al statorniciei este susţinut patrimonial, până la ultimul ciclu, în versurile : Transilvania, Moldova, Muntenia /…/hotarul dragostei / pentru pământul în care / ne dorm strămoşii/…/furtunile n-au fost în stare/ să adune/ şărâna pieirii în jurul inimilor. /… /şi viaţa a fost de veacuri/ mai puternică decât moartea/…(Dacica IV).

Poetul-inginer Radu Selejan, cu cunoştinţele sale de mineralogie, spectrografie, paleontologie, geodinamică –tectonică şi stratigrafie, putea îndreptăţit să susţină că: ” Pământul acesta ne ştie/ de la naşterea începutului” (Credinţa).

Şi totuşi, în istoria sa existenţial-ancestrală, românului îi va reverbera mereu frământata istorie, strămoşească, iar figura sa este expresiv conturată prin coordonatele existential funciare, relativitatea fiinţării în acel topos, în poemul Baladă , în imaginea unui ,, Ion bătut de soartă ,, ,cel care: ” a cioplit din munţi o poartă / şi pe frunţile de zare a crestat cu slovă mare:/,, străbătut-am lanţ de zodii, drum pustiu, drum fără rodii, / între unde şi neunde, între când şi între dacă, /…/ Îngropând cer peste cer altoind crug după crug / cu brăzdarul de la plug ”

În ciclul al doilea al volumului, intitulat Descântice de piatră, care cuprinde 49 de poeme, Radu Selejan menţine acelaşi simbol central: piatra , dar semnificaţiile sunt mai diversificate, sugerând dinamica dramatismului existenţial. Bunăoară : ” După vrere şi soroc / Piatra s-a cioplit pe sine / luând chip de nenoroc (Descântul 13).

Universul , ontologic fiinţial, este un leagăn al durerii: ” Adunate-n bob de piatră/ lumea plânge” (Descântul 20).

Sursa durerii ar putea fi spargerea unităţii iniţiale a lumii: ori a spaţiului românesc , acum căzut, vremelnic ”

o pradă între lumea/ adunată-n bob de piatră/ şi un cearcăne de fulger/ răsfirat pe umbra lunii/ ca un blestemat altar…” (Descântul 20).

Este o geneză concepută şi expusă de poet, parcă prea dramatic, ca un antropomorfism al naţiunii, dar şi unul al nesiguranţei ontice: ” Pe ascuns, ca o ispită,/dintele muşcă din os. / Umbra-n două se despică./ din risipă în risipă / Rătăcitul prin viaţă / Soarbe flămânzit din ceaţă” (Descântul 3).

Eul poetic este înconjurat acum de incertitudini şi angoasat cu reverberaţii, uneori apocaliptice pentru neamul său, cel atât de mult iubit de el,şi se va retrage resemnat într-un spaţiu damnat, sepulcral :” Bat cărarea-n miezul nopţii,/ cucuveaua strigă hoţii/ mă opresc pe-o margină/ajunsă paragină…”(Descântul 4).

Sau îşi va releva poetul, într-un cadru dantesc, o vădită pierdere a încrederii în ideologia politică a unui partid unic, guelfic, menit a conduce destinul neamului în făgăduinţele ideologice ale acestuia, constatate a nu fi decât gratuităţi, şi care- dacă în Cântece de piatră acele ziceri, de multe ori îl înflăcărau- acum ajunse doar vorbe goale, aproape că-l înspăimântă pe scriitor.

El va gândi cum să-şi atenţioneze neamul de o atingere malefică şi va striga imprecativ, dar, poetul în unul din descântece: ” Dealu-I sec,/umbre-l petrec,/ iarba-I înflorită-n foame,/ urlă fiara, lungă-I gheara” (Descântul 6).

Trădarea neamului , prin jurământul fals al acelor care-i conduc destinul, va fi înfierată de poet în versurile altui descântec: ” Undeva , un jurământ/s-a scurs cu neaua-n pământ / Râul curge-nspre izvoare/ schilod şi flămând de mare./ Ochiul jurământului, / parastas la făgădău ” (Descântul 7).

Nimic nu îi este indiferent unui fiu bun, iubitor şi legat monolithic de neam, aşa cum se va dovedi Radu Selejan. Se va confesa,dar, elegiac şi aproape nestăpânit de o maternitate a dorului, surprisă în descântec:” Dragostea adâncului,/bate-n pieptul pruncului / Când o lacrimă de mamă/ înroşeşte o năframă. / Murmurul de rugăciune/ se preschimbă în tăciune / Umbre ard la foc de vatră,/ dor de mamă/ ros de piatră / Se-nfăşoară-n jar de brumă. ( Descântul 8).

Poetul, este cuprins de amărăciune şi de neîncredere, de lipsa unei viziuni clare, imediate, de reabilitare a condiţiei neamului românesc, în antiteză cu acei mari bărbaţi, goruni ai istoriei neamului, care purtau cununile de laur ale neamului ,glorificaţi de poet în ,, Cântecele de piatră,, din primul ciclu al volumului, cum ar fi : Zalmoxe, Burebista, Decebal şi alţi mari bărbaţi, precum Muşatinii,Basarabii, Menumoruţii, cei care : ” au izbit în porţile/ lumii, /În porţile veacurilor,/ altoind lumina/ pe trunchiul nemuritor/ al străbunilor daci “( Fiecare căpătâi de drum).

Starea de descânt devine pe tot parcursul poemelor din ciclu un unic sens şi o normă existenţială: ” În cenuşa de gorun/pribeagul caută zvon…/ Şi-nvelit în piatră seacă/taie brazde şi adună/grindină/…/Plugu-I vânăt,/ bou-I ciung…(Descântul 10).

Viitorul strălucit al neamului, mereu gândit ca posibil şi aşteptat de către poetul născut şi crescut la Brad, în nobleţea spiritului ţinuturilor dacice aurifere, nu-l mai întrevedea acum poetul, motiv pentru care se va exprima resemnat: ” Despletit în rădăcină,/focul rumegă tulpină./ Fusul , învelit în lut,/ se trudeşte/ şi din fire de lumină / Strop de rouă putrezeşte-n /floarea creşte răsturnată.” (Descântul 15.

Radu Selejan va avea, fără a apela la Fortuna şi fără recluziuni in fatum, cu premoniţia prelungirii stării malefice a neamului său, a zodiei peştelui, pe care poporul român a va tranzita cosmic, în care alunecase şi se zvârgolea, avea crezul unui destin restaurator și condiția de moment o releva enigmatic, ca descântec ancestral, în versuri, unele în formulă blagiană: ” Pântecele se dospeşte / fugind de zodia peşte./ Ţărmul Marelui se-ntoarnă / către un izvor de toamnă / şi-o pădure se adună/ într-un strop de mătrăgună.” (Descântul 17).

Destinul de legendă al neamului românesc în lume, cu istoria şi tradiţiile sale milenare, nu trebuie abandonat (cum lesne s-ar întrezări), ci apărat cu sfinţenie, ca fiind ontologic genuin în ființa sa continuă și așa îl va gândi poetul, chiar dacă: ” A crescut fulgerul trup/ şi pornit din ochi de nor,/ fulgeru-a făcut omor./ Şi în loc de întrupare/ s-a-mplinit

în nehotare / unde dorul s-a fost dus / pe drum strâmb ,pe drum ascuns.” (Descântul 24).

Printre numeroşii exegeţi ai operei lui Radu Selejan, Miron R. Paraschivescu, în Prefaţă tardivă la Descântece de piatră, menţionează faptul că, în acest al doilea volum, Radu Selejan ,, încearcă o altă modalitate de expresie decât cea dintâi, fără să-şi trădeze însă nici timbrul, nici orientarea lirică modernă (…). Poezia lui Radu Selejan descinde din spiritual liricii lui Blaga…, va accentua M.R.Paraschivescu şi va releva “ pecetea unei constelaţii sufleteşti comune…” cu a poetului Victor Nistea, recunoscută în placheta sa intitulată Păstorul pietrelor : “ Unul păstoreşte pietre, altul le descântă, dar şi unul şi altul îşi caută material din care-şi clădesc visările şi versul, într-un sentiment al gravităţii şi al trăiniciei, în vrerea de a dura…”, continua prefaţatorul.

* Poemul Semnificaţiile pietrei se constituie parte din calupul de trei eseuri prezentate de Gheorghe Apetroae la Concursul Naţional de Literatură – Poezie şi Exegetică – Radu Selejan , anul 2003, lucrări care au fost distinse de juriul concursului cu premiul I pentru exegeză literară.


Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 75 other followers

%d bloggers like this: