Revista la PLIC – literatură, artă, atitudine

POSTBOX magazine – literature, art & attitude

Din penitenciar pe scenă!

RO

de Monica ANDREI (#3 Revista la PLIC)

Un telefon scurt şi o invitaţie mi-a stârnit curiozitatea de a vedea altfel de spectacol de teatru, într-o seară de 10 decembrie la Teatrul Metropolis: „Spune adevărul puterii. Voci din întuneric”, după un scenariu de Ariel Dorfman, scris pe baza mărturiilor din volumul „Spune adevărul puterii. Apărători ai drepturilor omului care transformă lumea”, în regia Ancăi Maria Colţeanu.

Proiectul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Direcţia de Reintegrare Socială, în parteneriat cu Centrul de Informare ONU pentru România a inclus spectacolul de teatru, prezentat de Ziua Drepturilor Omului.

Vocile din întuneric: şapte bărbaţi, şase femei şi o fată sufleor, îşi executau pedeapsa în regim deschis sau semideschis în pentenciarele de la Târgşor şi Ploieşti, interpretau în spectacol 30 de personaje din cele 51 de personalităţi intervievate de către Kerry Kennedy, privind atrocităţile suportate în detenţie, pentru că au crezut în drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Anca Maria Colţeanu a făcut un spectacol cu deţinuţi despre deţinuţi. Spectatorul avea în faţă şi o proiecţie video unde vedea martirul, în timp ce persoanele private de libertate interpretau monologul. Între ficţiunea vieţii şi realul textului, deţinutul interpreta propria cauză pe scenă, şi anume reintegrarea socială. Vocile din întuneric rosteau textul, dar în sală transpira un adevăr subtil din mesajul umanist şi trist, privind nerespectarea drepturilor omului în România. Trei articole din Declaraţie: 23, 24, 25 stipulează că orice persoană are dreptul la muncă, retribuire, ocrotire împotriva şomajului are dreptul la nivelul de trai care să-i asigure sănătatea, bunăstarea, hrana, îmbrăcămintea, locuinţa.

Între culpă şi revelaţie este o distanţă de la cer la pământ, iar pentru o karmă naţională pozitivă, mai trebuie o comisie de canonizare a sistemului social.

Temniţele din România sunt foarte multe, şi arată de fapt, ambiguitatea nivelului de civilizaţie. Filmul bate viaţa în materie de scene erotice, dar în ţara noastră, viaţa bate filmul în crime, violuri, delapidări. Realitatea livrează zilnic material brut, umflând artistic guşa ştirilor de la ora cinci într-o televiziune, despre cei ce urmează a fi încarceraţi în instituţiile cu pricina.

Ipocrizia unora din jurul meu, m-a împins spre locul acela, unde erau încarceraţi pentru faptele lor pentru a constata viaţa acestor oameni „răi” pentru societate. Vroiam să văd, să observ, să compar. Pentru că pe scenă i-am văzut şi m-au uimit. Să iei nişte oameni, de vârste diferite, care n-au jucat teatru, şi să-i aduci pe scenă, doar după 20 de repetiţii, nu este un lucru uşor. Ţine de talentul regizoarei, dar şi de ceea ce a scos la suprafaţă din ei, ca să vedem noi cei din libertate, că au şi o faţă umană, profundă şi sensibilă, că şi ei  sunt oameni.

Societatea îi discriminează. Cazierul lor devine cicatrice pe viaţă. Iar eu aveam de ales, între a crede că sunt răi fără posibilitate de recuperare umană, şi a-i vedea buni numai pe cei din jurul meu, adică a considera lumea strâmbă mereu şi a mă excava după adevăr. Şi dacă aş fi stat în cap, ca să văd lumea perfectă, echilibrul universului tot nu mi-ar fi răzbunat mie  crizele de plâns.

Timp de o săptămână am exersat vocabularul de penitenciar, am făcut interviuri, m-am documentat, am scris concluzii, pentru impresiile unora şi depresiile altora, despre ce ce le trece prin cap şi prin penitenciar deţinurilor din spectacol.

După zidurile cu porţi albe apare un oraş, şi se dezvoltă o lume, unde „păcatul duhneşte până la cer”, dar hamletiana stare există şi-n mintea celor aflaţi în libertate, unde doar cuvântul este păcat şi nu i se emite cazier, iar pentru terorism psihic numai suedezii au lege. Dumnezeu ştie să judece mai bine cât păcătuieşte deţinutul, dar şi omul liber.

În România nu avem legislaţie pentru reintegrarea socială a deţinuţilor. Un reportaj de pe Dicovery arăta că toţi avem gena criminală, dar se manifestă doar la unii. Vorba cântecului „toţi suntem puţin luaţi” devine starea normală şi naturală a omului contemporan. Şi mai cred că, dacă lingviştii ar coopera bine cu marea clasă nervoasă, şi ar face un dicţionar cu terminologia vocabularului din momentele de tensiune, ar relaxa subit, şi ar uimi pe cei mai răi puşcăriaşi, despre ce pot face şi zice unii în libertate. Că toate expresiile încep cu cele două substantive comune, niciodată scrise în vreun DEX: unul cu patru litere, de gen masculin, iar celălalt cu cinci litere, dar de genul feminin.

Drumul groazei spre înalta societate este presărat cu gena isteriei, a violenţei, a fraudelor nedovedite. Există sistem de apărare tacită a ticăloşilor, aflaţi în libertate, din lipsă de dovezi pentru faptele lor.

Un magnat din presă, şi-a ajutat sublaterna să plătească şi pentru el în detenţie, pentru că n-a semnat nicun act. Toată lumea ştie ce a făcut, dar din lipsă de probe, n-a ajuns după „porţile albe”.

„Avem şi noi faliţii noştri”, zicea Caragiale, dar aflaţi în libertate, adaug eu. În ciuda unui atu alimentat cu legi erecte pe hârtie, vecinii din blocul meu, şi cu mine, am îndurat, timp de 12 ani, un întreg foileton de scandaluri la miezul nopţii, furturi fără a putea fi dovedite, aruncări la gâtul preşedintei comitetului de administraţie cu ţinta sigură de omor premeditat şi cu martori oculari, din partea unui vecin, pe care l-am declarat toţi nebun.

Absurdul situaţiei nu ţine de bafta lui, şi sistemul nervos deraiat, sau Codul Penal, ci de o psihologie de doi lei a societăţii, chiar dacă la instituţia care se ocupă cu ordinea are arhivă de reclamaţii. Când la propunerea mea, către poliţistul deranjat în tură de un telefon care-l informa unde să se prezinte şi de ce, să-l ducă la Bălăceanca, mi-a spus calm că nu-i de competenţa lui. De fiecare dată, nebunului i se cerea doar buletinul. Şi atât. L-am ignorat şi-l ignor mereu. Am ştiut că vrea reacţie şi l-am sfidat tăcând. Când m-a ameninţat cu moartea aveam deja o reclamaţie cu un portret robot, la Comisia Naţională pentru Discriminare la Parlament şi-mi cumprasem un spray lacrimogen cu piper, în caz că mă aştepta în holul blocului, după un perete, cu pumnul lui hotărât să parcheze neregulamentar şi-n faţa mea, aşa cum a făcut cu un vecin tânăr pe care-l hărţuia mereu, că este gay. Am aşteptat şi mai aştept să-mi trântească picioarele în uşă şi să mi-o spargă, cum a făcut cu toţi vecinii, după ce s-a îmbătat civilizat din banii nevestei, că-i fără ocupaţie la doar 42 de ani, ca să am şi eu dovezi, în faţa organelor de ordine. Într-un stat civilizat ca România, Poliţia nu se amestecă în scandalurile domestice, nici cele ale blocului.

De când s-a inventat Internetul, violurile s-au mutat pe chat. Doar fraierii au ajuns în puşcării. Dezlănţuirea fanteziilor online, se face cu vocabular erotic bogat, în orice poziţie, şi dispoziţie, ca satisfacţia să fie maximă doar virtual. Aspectul înduioşător este că pe acolo nu trec doar obsedaţii ordinari, ci şi persoane cu funcţii şi pretenţii, pe care societatea le consideră modele de conduită se dau drept oricine şi se descriu oricum. Se basculează termeni, despre cum face şi drege, pe care în viaţa reală nu i-a articulat cu limba, ci doar cu tasta. Violul virtual nu poate fi condamnat de Codul penal, nici atunci când individul se masturbează online, face sex în toate poziţiile şi direcţiile, ca apoi din chat sare în pat şi logg-off pe partea cealaltă şi sforăie de se aburesc geamurile.

S-a născut într-o zodie tristă cel care dintr-un act premeditat, accident al sorţii, sau neşansă a ajuns în detenţie, exceptând cazurile psihiatrice pe care nu le comentez aici.. Dacă e să urmezi doctrina tainelor şi-a ipocriziilor parfumate, ar însemna că destinul făcut praf cândva, şi ai ajuns în penitenciar, nu mai este cale de a şterge bila neagră plină de prejudecăţi, iar trompeta liberării sună ca la Walerloo în faţa societatăţii noastre, care nu-l mai vede OM pe fostul deţinut ci-l priveşte doar prin fapta lui.

„O societate incluzivă este mai sigură”, spune în interviul pe care i l-am luat domnului comisar Cătălin Bejan, director la Direcţia de Reintegrare Socială din Cadrul Administraţiei Penitenciarelor. Secretul lui Polişinel constă în faptul că se cheltuiesc enorm de mulţi bani din banii publici pentru întreţinerea, educarea, reconversia profesională pentru deţinuţii din cele 32 de penitenciare, iar după liberare nu-i vrea nimeni. Într-o ţară unde se distrug valorile, şi se promovează personulităţile pe toate canalele media, ce şansă ar avea nişte deţinuţi?

Fiecare dintre noi trăim în propria noastră realitate despre lume şi viaţă. Dacă vedem deţinutul rău, aşa va fi mereu. De noi depinde să-i putem da şansa de a-l privi ca OM. Mulţi din noi n-am trecut printr-o puşcărie nici măcar în vizită, sau unii au văzut doar la televizor cum este acolo. Mai cred că, unii dintre noi, aflaţi în libertate nu vom învăţa să fim liberi, şi nu vom elibera niciodată din puşcăria minţii noastre fixaţiile eterne despre lume şi viaţă. Când el se va libera mai devreme sau mai târziu, va ştii să proiecteze pe ecranul minţii lui o stare alfa, şi nu va lăsa ca nicio lacrimă să-i brăzdeze obrazul, în faţa celor care-i va discrimina mereu în tăcere şi-l va ocoli.

În lumea în care trăim, aventurile impulsive se răzbună insalubru, astfel încât trebuie să ne pregătim mereu să facem faţă „stării de după”.

Reintegrarea deţinutului este un proces lung şi greu, iar problemele de tinichea sunt cea mai stupidă ispravă a societăţii în care trăim. Şi nu ştiu dacă dă bine la imaginea României, ca persoana privată de libertate când se va libera să rămână ca măgarul lui Buridan în faţa lumii.

Nu-i rămâne decât, ca după detenţie să promoveze valorile paranormale despre soarta care e ceva ce nu poţi schimba, nici dac-o tai cu lama, briceagul, satârul şi despre adevărul abisal că cine te place, te place oricum, şi te acceptă aşa cum eşti, chiar dacă o perioadă din viaţă a fost  privat de libertate acolo, undeva cândva…

„O societate mai sigură e întotdeauna mai incluzivă pentru că procesul de reintegrare îşi are  finalitate în societatea şi comunităţile aparţinătoare”

Interviu cu domnul comisar Cătălin Claudiu BEJAN

Director, Direcţia de Reintegrare Socială, Administraţia Naţională a Penitenciarelor

M.A: De unde a pornit ideea de proiect pentru realizarea spectacolului, „Spune adevărul puterii. Voci din întuneric”?

C.B: Ideile frumoase apar în situaţii conjuncturale. Eram la Ministerul Educaţiei şi discutam cu doamna Liliana Preoteasa şi a venit vorba de o un proiect pe care-l derula cu o fundaţie ce apără drepturile omului. Era vorba de Robert Kennedy, care venise în România să înfiinţeze Fundaţia „Kerry Kennedy” şi împreună cu Minsterul Educaţiei pregăteau lansarea oficială a cărţii „Spune Adevărul puterii. Apărători ai drepturilor omului care transformă lumea”, versiunea în limba română, o cărticică educaţională în baza interviurilor realizate de către Kerry Kennedy şi un spectacol de teatru. Aceste activităţi culturale urmau să se întâmple la Palatul Cotroceni. Mi-am spus, că dacă voi asista la un spectacol lectură cu actori, şi voi asculta poveşti despre martiri, de ce n-am pune-o în scenă cu deţinuţi?

M.A: De ce aţi optat pentru deţinuţi?

C.B: Cartea se bazează pe mărturiile celor 51 de personalităţi intervievate de către Kerry Kennedy. Sunt martiri care spun lumii întregi povestea atrocităţilor la care au fost supuşi în ţările de aparteneţă pentru păcatul de a crede în drepturile şi libertăţile  fundamentale ale fiinţei umane. Ca urmare a demersurilor iniţiate de Direcţia Reintegrare Socială, scenariul  a fost pus la dispoziţia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de Organizaţia Robet F. Kennedy Foundation of Europe Onlus, pentru a susţine reprezentaţii de către persoanele private de libertate. În acest context, Direcţia de Reintegrare Socială din cadrul Administraţiei Penitenciarelor are în derulare proiectul „Spune adevărul puterii. Voci din întuneric”, prin care urmăreşte  educarea  persoanelor private de libertate, în ceea ce priveşte problematica drepturilor omului şi implicaţiilor acestora în plan social şi uman.

M.A: Să vorbim despre penitanciarele din România. Vă rog să-mi spuneţi cum sunt organizate?

C.B: În România există penitenciare pentru adulţi şi tineri. Pentru femei avem  la: Târgşor, Cluj secţia exterioară şi  Arad. Există penitenciare pentru minori şi tineri la Craiova şi  Tighileşti şi urmează să se definitiveze alte secţii, să se schimbe şi denumirea. Avem secţie pentru minori şi tineri persoane încarcerate cu vârste cuprinse între 18-21 ani. Sunt trei  centre de reeducare la: Tg. Ocna, Găeşti, Buziaş, unde minorii sunt sancţionaţi cu măsura internării într-un centru de reeducare. Există şi şase penitenciare spital. Pe lângă acestea avem unităţi de pregătire şi fomare o bază de aprovizionare la Jilava, o Subunitate de Pază şi Escortare.

M.A:Executarea pedepsei presupune un regim de detenţie?

C.B: Sunt patru regimuri de executare a pedepsei. Există o comisie care  stabileşte regimul depunerii în penitenciar. Clasificarea are la bază regimurile prevăzute de Legea 275. Acolo găsim: pedeapsa pentru un an este în regim deschis, între un 01-05 ani  regimul este semideschis, iar între 05-15 ani regimul este închis. Perioada pedepsei între 15-30 de ani întră regim de maximă siguranţă. Sistemul este reversibil, adică  în funcţie de comportament, dorinţă de reintegrare, participare la activităţi educative, şcolarizare, la anumite cercuri de: pictură, sculptură, goblenuri, trupa de muzică, şi mai nou teatru.

M.A:Vă rog, să-mi spuneţi cum este o zi în penitenciar?

C.B: Eu am spus dintotdeauna că puşcăria reprezintă oglinda la scară mai mică  a societăţii. În spatele porţilor penitenciarului începe o lume, cu altă structură de organizare, cu reguli şi obiceiuri. Există un program zilnic: deşteptare, pregătire pentru apelul de dimineaţă, masă, activităţi de şcolarizare, de educare în funcţie de profilul penitenciarului. Deţinutul poate opta între: activităţi sportive, plimbarea zilnică, citirea unei cărţi etc. Unii muncesc acolo. Programul diferă de la penitenciar la penitenciar în funcţie de resursele alocate de la buget.

M.A: Care este situaţia acum, în ceea ce priveşte numărul şi calificarea deţinuţilor?

C.B:Dacă fac o radiografie scurtă, din câte ţin minte, ultima statistică din anul 2008, luna aprilie aveam: 2500 – 3000 analfabeţi, 15 000 nu aveau calificare.

M.A: Despre ce  vârstă este vorba?

C.B:Vârsta cuprinsă între 30-35 de ani.

M.A: Cum i-aţi ajutat?

C.B: Activităţile principale sunt pe şcolarizare şi educare.

M.A:Pentru ce calificări aţi optat?

C.B: Discutăm cu Agenţia Naţională de Ocupare a  Forţei de Muncă. Colaborăm foarte bine cu Centrele de Formare a Adulţilor. Cele două instituţii aprobă o cifră de şcolarizare, anumite cursuri de formare şi reconversie profesională. Deţinuţii primesc diplome.

M.A: Sunt valabile?

C.B: Nu scrie pe ele că au fost obţinute în perioada detenţiei.

M.A: Pentru ce meserii vă aprobă cifră de şcolarizare instituţiile amintite?

C.B: Zugrav, coafor, tâmplar, lucrători în alimentaţia publică etc.

M.A: Există în penitenciare deţinuţi cu studii superioare?

C.B: Da. Sunt care urmează studii superioare de la distanţă. Avem 43 înscrişi la învăţământul de la distanţă, la universitatea din comunitate.

M.A: V-aţi gândit la socializarea deţinutului prin artă?

C.B: Da. Există discuţii cu mai multe instituţii, dacă personalul specializat ca: psihologul şi sociologul, psiho-pedagogul constată o evoluţie, un progres la nivel educativ. Există abilităţi în acest sens. Şi dacă au un număr necesar ca să pună pe picioare manifestarea culturală, atunci o fac. Noi îi încurajăm. Noi nu impunem deţinuţilor ceva.

M.A: Prin teatru ei învaţă să creeze o relaţie. Cum se întâlnesc ei, dacă femeia şi bărbatul este fiecare în  altă locaţie?

C.B: Lucrul acesta se realizează numai prin proiecte. Am antecedente la „poarta albă”. Împreună cu părintele paroh din biserica penitenciarului am pus la cale primul spectacol de teatru: „La noaptea de înviere”.

M.A: Mistere sau  miracole?

C.B: Nu. Este vorba de un  text adaptat de el. Eu am vrut teatru acolo şi am pus să joace femei şi bărbaţi în spectacol.

M.A: Ce aţi observat la ei, după spectacol?

C.B: Îi las să vorbească. Ei ştiu. Au fost o echipă. Eu cred în integrarea lor socială. Am vrut spectacolul „Spune adevărul puterii. Voci din întuneric”, ONU s-a implicat. Teatrul „Metropolis” ne-a ajutat cu sala din str. „Eliade între vii”. Doamna Raluca Moisan nu este la vedere, dar intermediază multe relaţii, şi ne-a ajutat, la fel şi domnul George Ivaşcu. Nimic nu este întâmplător. Mesajul spectacolului este puternic plin de conţinut umanist.

M.A: Societatea îi discriminează în tăcere. Mulţi dintre noi nu-i mai privim ca pe nişte oameni. Ce faceţi în acest sens?

C.B: Încercăm să-i reintegrăm social. Direcţia Probaţiune din Ministerul Muncii are un proiect de incluziune socială.

M.A: Nu există legislaţie, prin care unui angajator  i se oferă un avantaj, dacă angajează  un deţinut. Ce faceţi?

C.B: Era o propunere la un moment dat. Reintegrarea socială este un proces lung.

M.A: Cine se reintegrează în societate mai uşor un individ care a ucis sau cel care a violat?

C.B: Sunt mulţi factori de suport: o locuinţă, loc de muncă, familie, dar nu mă refer în sensul de soţ şi soţie ci aparţinători care să-l susţină. Să-i fie aproape când nimeni nu-l vrea. Nu ştiu cine se reintegrează mai uşor.

M.A: Sistemul social nu-l ajută. Are cazier. Statul cheltuieşte bani ca să-l scolarizeze în puşcărie, iese şi nu are loc de muncă, ca apoi să-l vedeţi din nou acolo?

C.B: Ei fac parte dintr-o problemă mult mai complexă din societatea noastră, pe care am aflat-o la Kiev, la un seminar destinat incluziunii sociale. Noi sperăm ca prin proiectul „Spune adevărul puterii. Voci din întuneric”, să producem un declic în schimbarea unei mentalităţi.

M.A. Despre ce problemă este vorba?

C.B: Un domn din Finlanda a spus că cea mai mare problemă a societăţii noatre este problema oamenilor singuri, care trăiesc printre noi, se plâng mereu de acest lucru.

M.A: Cum vă vedeţi în viitor?

C.B: Dacă mi-ar fi spus cineva că în anul 2009 eu pun pe picioare proiecte cu piese de teatru aş fi zis că fabulează. Eu am terminat Academia de Poliţie, secţia penitenciare. Am vrut să lucrez în domeniu. Acum  sistemul penitenciar a evoluat în bine. Pe partea de reeducare au venit specialişti tineri: psihologi, sociologi, asistenţi sociali, psihopedagogi. Este mare lucru, pentru că au venit din afara sistemului militar, fără dogme, la un moment dat, şi au început să lucreze. Mă bucur că în aceeaşi seară la Teatrul „Odeon” avea loc premiera spectacolului cu piesa „Ultimele zile din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”, iar publicul şi critica putea opta între „Odeon” şi „Metropolis”. Vreau să vă mai spun că, o societate mai sigură e întotdeauna mai incluzivă pentru că procesul de reintegrare îşi are  finalitate în societatea şi comunităţile aparţinătoare. Noi cei de la Administraţia Penitenciarelor credem în oameni şi ne pasă de ei. Cred în reintegrarea lor socială!

Îi văd şi-n alte spectacole…

Interviu cu Ana Maria Colţeanu

Regizor de teatru

Anca Maria Colţeanu este regizor şi doctor în teatru. A teminat la UNATC, Facultatea de Teatru, clasa profesor Cătălina Buzoianu. Pentru spectacolul  de licenţă „Alchimistul” a luat premiul UNITER. Acum este director  Media Pro Pictures, unde a semnat regia la câteva filme.

M.A: Cum a început proiectul?

A.C: Robert Kennedy a venit în România pentru a deschide o fundaţie pentru drepturile omului şi să lanseze, cu acest prilej o carte. Se întâmpla la Cotroceni şi cineva de la Administraţia Penitenciarelor a fost la acolo. Ariel Dorfman a scris un scenariu, după cartea aceea. Cinva m-a contactat şi m-a intrebat dacă mă interesează să montez un spectacol, pentru că domnul Cătălin Bejan, care este director la Administraţia Penitenciarelor a avut ideea unui spcetacol cu deţinuţi. Atunci, la Palatul Cotroceni avusese loc un spectacol lectură, dar cu actori.

M.A: Cum a fost  cu distribuirea pe roluri pentru spectacol?

A.C: După ce am acceptat, am mers la Penitenciarul Târgşor, unde cei de la educare au făcut o preselecţie, iar eu am luat un număr de oameni şi am triat.

M.A: Pe ce criterii?

Le-am spus că vor apărea în presă, la radio, televiziune. Din acest motiv unii deţinuţi nu au vrut să participe la acest proiect. Trebuia să am acceptul lor. Au dreptul să refuze, dacă nu vor să fie văzuţi. Apoi am dat probe. Le-am dat bucăţi de text  la citit. Erau programaţi mai mulţi, dar am mai luat unul doi în plus, pentru că nu ştiam cum vor evolua. Ca apoi, să fac distribuţia finală şi am hotărât cifra de 13 deţinuţi să intre la repetiţii şi cele două rezerve. Au mers foarte bine toţi. A trebuit să înlocuiesc pe una dintre fete care nu avea voie să fie văzută, pentru că nu avea verdictul, din punct de vedere legal. Era doar preventiv. Am vrut tare mult să o iau. Nu au voie să apară dacă au regimul  „preventiv”.Textul era format din monolog despre viaţa unei personalităţi. Pentru că nu  trebuia continuitate de personaj am hotărât să distribui cam, în funcţie de lungimea textului, unul, două, trei sau patru personaje pentru interpretare.

M.A: După distribuirea pe roluri, ce a urmat pentru deţinuţi?

A.C: Două luni am făcut jocuri de actorie exact ce presupune antrenamentul anului I, în facultatea de teatru: exerciţii de coordonare, exerciţiul „adevăr-minciună”, dicţie. Am forţat nota şi le-am parcurs în mare viteză împreună. M-a ajutat actriţa Alina Paţilea, asistenta mea de regie care a coordonat jocurile.În timpul repetiţiilor erau lucruri pe care nu le puteau face, şi lucram împreună cu ea, apoi cu ei şi înţelegeau tot  procesul. Scopul nostru era să înţeleagă ideea textului în momentul în care am trecut la descifrarea lui.

M.A: Era o etapă pregătitoare în drum spre personaj.

A.C: Da. Şi a lor cu ei.

M.A: Adică?

A.C: Să se accepte unul pe celălalt. Să-şi accepte problemele.

M.A: Nu socializează acolo unde sunt?

A.C: Ba da, dar socializarea acolo este de un anume tip. În orice comunitate există ierarhii, în penitenciar cu atât mai mult se regleza alte ierahhii.Am vrut să-i cunosc, să văd unde sunt, ca să ştiu ce lucrez cu ei.

M.A: Care sunt ierarhiile în  penitenciar?

A.C:Nu le ştiu exact şi nici nu vreau să le ştiu.Din ce am trăit alături de ei, mi le imaginez, doar.

M.S: Nu se acceptă din cauza faptei comise?

A.C:. E greu, când sunt în jurul tău oameni care par mai periculoşi, să plângi în faţa lor. Este greu să le spui adevărul. Este greu să se plangă unul altuia de fapta comisă. Dar eu mă refer la  chimia la care i-am supus prin lucrul cu ei. Nu m-a interesat fapta comisă. Vroiam să realizez un tot pe scenă, pornind  de la  a crea încredere în partener,  în cel de lângă el, pentru a se susţine în spectacol. Aveam femei şi bărbaţi care trăiesc în două penitenciare.

M.A: Care a fost lecţia de adevăr pentru ei, să-şi recunoască greşeala?

A.C:Nu, nu m-a interesat fapta comisă, motivul pentru care au ajuns acolo, ci m-a intresat să recunoască nişte criterii morale ale societăţii. Pe urmă am urmărit transformările intime ale lor pe tot parcursul repetiţiilor, care mi-au fost împărtăşite, pentru că am făcut metoda dicteului cu ei, ca să văd unde sunt, şi ce fac eu mai departe cu ei. Trebuia sa-i cunosc, cumva.

M.A: Nu ţi-a fost frică de rana pe care le-ai fi deschis-o, prin dicteu?

A. C.Nu mi-a fost frică. I-am rugat  să scoată o foaie de hârtie, şi să scrie sincer tot ce le  trece prin minte.  Le-am spus că cine nu vrea să-mi dea foaia să n-o facă. Când am citit, acasă am descoperit oameni extrem de sensibili, ancoraţi în amintiri din copilărie.  Poveştile lor le-aş pune în scenarii şi aş face o mulţime de filme. Am deschis robinetul trăirilor lor. Sunt oameni, şi nu trebuie să uităm!

M.A: Ei se întâlnesc cu o parte din prezentul lor. Faptul că ei trebuiau să interpreteze nişte personaje,care au fost în detenţie, nu i-a speriat?

A.C:Nu i-a speriat. Cred că i-a ajutat. Ei s-au simţit onoraţi să le interpreteze. Fiecare în parte a trăit o experienţă unică. Eu nu am simţit la niciunul reţinerea faţă de subiect, personaj, de a-l interpreta. Nu a renunţat niciunul.

M.A: A urmat frazarea pe text, ca etapă. Cum s-a derulat?

A.C: Surpriza a fost că eu le-am dat textele, iar la următoarea repetiţie, înainte de să încep cu ei jocurile,  ei ştiau deja toţi textul. Apoi a urmat descifrarea lui, intonaţia, ritmul, respiraţia, in acord cu restul.

M.A: Cum îţi explici? Se datorează disciplinei din instituţie? Sau s-au adaptat că nu au avut de ales?

A.C:Nu. Cred că ţine de factor uman, pur şi simplu. Ei au vrut să lucreze în spectacol. Poţi fi în orice instituţie, unde să ai un regim foarte dur şi să nu-l respecţi. Ei au avut dreptul să aleagă.

M.A: S-a derulat totul aşa cum ai prevăzut, ca timp?

A.C:Nu. Ei au nişte activităţi acolo. Eu aveam programul meu, serviciul meu. Mergeam de două ori pe săptămână şi lucram intens cu ei. Repetiţiile au durat mult, adică douăzeci de întâlniri, din vina mea, pentru că a fost o chestiune de corelare de program. Adică programul meu al meu cu al lor, pentru că prioritatea mea nu era teatrul atunci, ci filmările din televiziune.

M.A: Ce a urmat, ca etapă în realizarea spectacolului?

A.C:Apoi a trebuit să constate că sunt puşi într-o situaţie. Au văzut că personajul este într-o situaţie, iar ei trebuie să joace situaţia. Domnul Ivaşcu ne-a ajutat cu o sală, şi am jucat în Bucureşti, am repetat până la premieră. Am vrut să creez relaţia lor cu spaţiul unei scene profesioniste. Unii se vor libera, vreau să caut un sponsor să le plătesc drumul vă ajungă să joace în continuare spectacolul, începând cu luna ianuarie 2010. Mi-au promis că vor veni. Cred că vor veni.

M.A: Ce te-a impresionat?

A.C: Le-am spus că nu la un moment dat că n-o să ajung, pentru că trebuia să-mi dau doctoratul. S-a făcut linişte totală şi mi-au spus: „atunci ne rugăm pentru tine!”. Am învăţat foarte multe lucruri de la ei, pentru că eu îi privesc ca oameni.

M.A: Îi vezi şi-n alte spectacole?

A.C:Da. Îi văd şi-n alte spectacole. Mă bucur că i-am cunoscut pentru că sunt destul de talentaţi pentru teatru şi pentru film.

Cea mai mare libertate de o au deţinuţii de la regim semideschis şi deschis. Această categorie a participat pentru distribuţia la spectacolul „Spune adevărul puterii. Voci din întuneric”. Din luna august 2009 au început repetiţiile separate, apoi au urmat cele în comun. Repetam de la 9.30 a.m dimineaţa până la ora 3 p.m. Din luna octombrie 2009 ne-am mutat cu repetiţiile în Bucureşti, într-o sală de teatru. Sala a fost pusă la dispoziţie de Teatrul „Metropolis”. I-am văzut de la început până la sfârşit. Erau mândri la început că au fost selecţionaţi, apoi i-am văzut uşor dezamăgiţi, pentru că aveau de muncit. Cred că i-a ajutat foarte mult exerciţiile de actorie, pe care actriţa Alina Paţilea le-a făcut cu ei.  Atmosfera a fost deosebită. La repetiţii au fost doi deţinuţi care şi-au serbat ziua, şi-au servit colegii cu bomboane.

La început noi cei de la Administraţia Penitenciarelor n-am înţeles maniera programului de actorie, acele jocuri. Şi nici ei. În timp am observat că au evoluat. Ei nu credeau, că vor ajunge pe o scenă profesionistă. Erau unii pregătiţi alţi mai puţin pregătiţi, dar au evoluat bine. Au rămas toţi până la capăt. Am văzut liniştea din sală, când ei repetau şi aveau  concentrare maximă. I-am urmărit şi am văzut cum au respectat tot ce le-a spus regizorul, când au ajuns pe scenă. Pe Răducu Iustinian l-am văzut râzând la repetiţii. El face tot ce-i spui să facă, dar eu nu l-am văzut râzând niciodată până atunci. Au vrut să li se dea o şansă, ca noi să vedem că pot şi altceva, şi noi cei de la Administraţia Penitenciarelor le-am dat-o. I-am văzut gustând bucuria spectacolului, a aplauzelor de la final. S-au speriat şi au crezut că nu-i va aplauda cineva, după spectacol.

Andreea Neagoe

Administraţia Naţională a Penitenciarelor

Observator la repetiţie

Energia lor a umplut spaţiul de pe scenă!

Alina Paţilea

Actriţă

M.A:Arhitectura unui spectacol presupune învăţarea textului la masa de lectură, crearea relaţiilor dintre personaje, iar când spectacolul este gata şi ajunge la scenă, se aduce decorul, actorii îmbracă costumele şi repetă pe scenă, iar  regizorul pune lumina, se stabilesc ultimele detalii. După „şnur”urmează premiera. Pentru spectacolul „Spune adevărul puterii. Voci din întuneric” ai avut deţinuţi. Cum ai stabilit drumul spectacolului din penitenciar spre o scenă, cum ai lucrat cu ei?

A.P: Am avut o curiozitate la început, că nu ştiam la ce să mă aştept. Nu mi-a fost frică să lucrez cu ei. Ei sunt nişte oameni speciali. Nu cred că se aşteptau să iasă ce a ieşit, să ajungă pe o scenă. Drumul n-a pornit aşa, cum se porneşte într-un teatru profesionist. Actorul, care stă la masa de lectură şi descifrează textul, îl memorează, apoi ajunge la scenă. Aveam în faţă  nişte oameni care nu se cunoşteau între ei, vroiam să aibă încredere în ei şi în ceea ce fac.Am început ca la anul întâi actorie: jocuri, exerciţii pentru încredere, exerciţii de creare a unui grup.Nu am făcut exerciţii de memorie, ci doar un exerciţiu prin care să-şi pronunţe numele, ca să se cunoască. Aveam deţinuţi din două penitenciare. Ei au învăţat textul foarte repede, apoi am desfăcut înţelesurile şi am făcut analogii pe parcurs.Era ceva nou pentru ei, trebuia să-i motivez, să le arăt că ce fac cu ei este serios şi că ducem proiectul până la capăt, adică vor ajunge pe scenă. Primeau şi pedeapsă, dacă nu executau corect.

M.A: Ce pedeapsă?

A.P: Coreene. Cei care pierdeau la jocuri executau un număr de abdomene, genoflexiuni, flotari. Am pornit de la şapte, apoi mai puţine şi invers. Şi au făcut. Au văzut că pot face în ritm de şapte, apoi şase, cinci, patru, trei doi, unu în ritm crescător şi descrescător. Ajungeau la 50 şi au făcut.

M.A: Aţi făcut şi dicţie?

A.P:Am corectat dicţia. Majoritatea aveau voce de cap, adică aruncau sunetul în cap. Coloana de aer se propaga undeva în cap, vocea era subţiată, oboseala în gât intervine uşor, iar sunetul rezultat era greu de ascultat. Roxana Pascu s-a corectat foarte bine şi am descoperit că este foarte talentată. Vocea din plăman este joasă, armonioasă, melodioasă, cu timbru puternic. I-am învăţat să se corecteze mental, în primul rând, că de acolo pleacă tot.

M.A: Cum s-au derulat repetiţiile?

A.P: Fiecare repetiţie s-a desfăşurat altfel.Începeam cu jocuri apoi treceam la rostirea   textului. Ca mod de lucru, de exemplu, dacă făceam mişcare browniană înainte şi-i solicitam fizic, îi puneam apoi să spună textul pe mişcare browniană. Aşa s-a născut spectacolul, din energia lor declanşată prin jocuri, participarea lor sinceră, lucru pe text. Aproape toţi sunt foarte talentaţi. Au răspuns extraordinar la ce le-am dat să facă. Gest, privire, respiraţie în acord cu replica. Energia lor a umplut spaţiul de pe scenă.

M.A:Între lucrul pentru spectacol şi chimia lui ai făcut şi exerciţii care taie în carne vie. Ai lucrat cu emoţiile lor.Nu ţi-a fost frică de momentul când i-ai adus aproape de fapta săvârşită, cândva?

A.P: Am experimentat tot timpul. În teatru se lucrează cu stări şi emoţii. Ţine de chimia spectacolului. Le-am dat teme, să văd unde se află ei. Fetele au fost puse în situaţia de a fi cu 20 minute înainte de căsătorie şi trebuiau să refuze. Iar băieţilor le-am dat situaţia de a fi cu 20 minute înainte de a-i lua la închisoare şi ei trebuiau să se spele cu jumătate de pahar de apă. I-am pus să execute, în timp ce ascultau muzică. Am descoperit nişte oameni hipersensibili, cu un univers interior bogat în trăiri, emoţii, senzaţii. I-am văzut pe ei, aşa cum sunt. Fiecare era izolat în lumea lui. Eu am avut ocazia de a-i vedea aşa cum sunt în realitate, dincolo de faptele lor. Am mai dat dicteul, dar nu foarte des. Seara, fiecare trebuia să scrie tot ce i-a trecut prin cap, în ziua respectivă. Nu i-am forţat. În actorie, dacă ţi-ai făcut temele bine şi eşti sincer, exerciţiul are un rol purificator. Exerciţiul se numeşte: „adevăr –minciună”. Este foarte greu pentru că trebuie să fii sincer. Dai tot, primeşti tot şi te simţi mai uşor. Eram conştientă că ei îşi vor da nişte răspunsuri lor sau altora.  La început nu am avut pretenţia să-mi dea toţi foile. Acum dacă aş lucra alt spectacol cu ei, le-aş cere de la toţi, pentru că ei sunt deja într-o altă etapă.

M.A:Ai folosit magicul „dacă”, „ce-ar fi dac-ar fi?” şi „ situaţiile propuse”  din şcoala de actorie a lui Stanislavski, pentru stimularea imaginaţiei?

A.P:Da. Şi m-a ajutat să văd cum totul a venit de la ei. Cum energia lor constuieşte  spectacolul.Au colaborat bine.

M.A: Inconştientul funcţionează mult mai bine după o perioadă de suferinţă.

A.P: Adică aşa au apărut soluţiile pentru spectacol  mai uşor.

M.A.Crezi că este aceasta este situaţia care te-a ajutat să obţii efectele mai repede?

A.P:Am construit împreună. Ei au venit cu idei. Au gândit textul, au spus ce simt în momentul acela. Jucau persoane private de libertate, făceau analogii personale, şi drumul spre personaj a fost mai uşor. Ne-am jucat, am ţipat la ei,  i-am pedepsit când n-au făcut bine. M-au făcut teroristă, dar totul a ieşit bine până la urmă.

M.A:Ţine de magicul „dacă” şi „situaţiile propuse” din şcoala de care pomeneam.

A.P:Acesta este teatru cu  şcoala de actorie. Eu nu ştiu ce înseamnă să fi privat de libertate. Ei m-au ajutat să aflu. Vroiam să ajungă la un ritm interior toţi. Întâi un ritm interior al fiecăruia, apoi ritmul grupului, dacă reacţionează la fel, am observat chimia rezultată  din energia lor. Nu am lucrat cu ei exerciţiile de actorie, ţinând cont de faptul că trăiesc acolo. Eu nu ştiu nimic despre mediul de acolo. Am pornit de la faptul că ei nu se cunoşteau, că eu nu-i cunoaşteam.Aş fi lucrat la fel cu oricare grup de oameni, chiar şi luaţi din drum. Aş fi pornit de la a-i aduce în punctul în care ei să aibă încredere în ce se face acolo pe scenă. Am vrut să funcţioneze ca un tot, să aibă încredere în ei şi în ceilalţi, că dacă unuia i se întâmplă ceva pe scenă, celălalt îl salvează, îl acoperă, şi ritmul se derulează, iar publicul nu vede accidentul. Am vrut  să fie uniţi. Şi am reuşit.

M.A: Te-ai gândit ce exerciţii le alegi pentru relaxare?

A.P: Da. I-am lăsat să caşte, le-am spus să se trântească pe jos. Dar mai mult am făcut exerciţii de concentrare cu ei. I-am pus în cerc şi le-am spus să numere. Să se simtă unul pe celălalt, să se concentreze asupra relaţiei cu personajul, să-şi simtă hainele lor pe ei, să simtă degetul mic de la piciorul drept până la degetul mic de la piciorul stâng, ascultarea sunetelor foarte apropiate apoi cât mai depărtate, şi  alternarea lor. Am vrut ca pe scenă să găsească continuitate, punct de atenţie, contrentrare. Era important pentru ei, ca să nu se piardă pe scenă.

Îi vezi într-o comedie?

Evident. Ar ieşi o supercomedie!

Voci din intuneric

Răducu Iustinian

La Doan Viet Hoat plânsul devine glas, vorbă mută a lacrimilor ce nu pot fi plânse, sunt inimă, prea mari, arzându-i, mâncându-i visele; dar Dumnezeu ridică pe nenorociţii lumii din ţărână… învăţându-ne ce este omenia….

Guillame Ngefa Atondoko dă din coate într-o lume mizeră, unde se năruie cele mai frumoase planuri şi chiar stinge Universul… În „Spune adevărul puterii”… cuvintele îşi au esenţa-n noi, pe viitor ne va fi de folos, ne cufundăm în visul dintre ele… asemenea lacimilor din noi, care nu spun nimic.

La repetiţii, scântei ce luminează gândurile triste înseninează zilele amare, iar nopţile sunt mai domoale… Frumos şi Plăcut.

Nan Ştefan

Nu mă gândeam nici în vise să ajung să joc într-o piesă de teatru din cauza conjuncturii şi a meseriei pe care o am şi am profesat-o: de mecanic autor şi şofer la transportul public de călători. Nici la şcoală nu aveam să studiez, să citesc foarte mult. Doar ce prindeam în clasă: esenţialul. Acum, pe zi ce trece, îmi place tot mai mult: şi etapele, şi cum suntem îndrumaţi, şi comportamentul, pe zi ce trece.

Popovschi Adelina

Îmi plac foarte mult repetiţiile pe care le facem pentru că necesită maximă concentrare, ceea ce mă face să uit de situaţia în care mă aflu şi mă trimit în lumea pierdută a copilăriei. De cele mai multe ori uit că mă aflu în acest loc pustiu şi-ntunecat în care-mi găsesc sentimentele pierdute. Acum am din nou sentimente şi mai ales unele emoţii şi trăiri prin care  nu credeam că o să trec vreodată. Mă simt în largul meu de ficare dată când merg la repetiţii şi o fac tot timpul cu inima deschisă.

E greu să fii actor

În rolul vieţii tale

Dar poţi să fi pe scenă

O rază lucitoare…

Pascu Roxana

Am ştiut, de când mi s-a propus despre ce este vorba, că această piesă de teatru va fi o experienţă deosebită, probabil unică în viaţă şi totodată o mare provocare. Nu am bănuit, însă, ce şi câte voi învăţa şi afla. Am învăţat ce înseamnă lucrul în echipă în adevăratul sens al cuvântului şi cât contează să ajungi să intuieşti şi să simţi mişcarea celui de lângă tine. În personajele acestei piese am cunoscut o parte din oamenii adevăraţi ai acestei lumi care au avut curajul să iasă în faţă, riscându-şi viaţa pentru cei chinuiţi, torturaţi, neajutoraţi. Au făcut-o cu atâta tărie şi pasiune încât au reuşit, cred eu, să dăruiască valoarea supremă a vieţii omului. Personajul Digna Ochoa mă fascinează. O femeie aparent puternică, dar foarte sensibilă şi ambiţioasă, reuşeşte să-şi controleze furia şi frica, folosindu-le în situaţii extreme dinc are a reuşit să scape. Un caracter vulcanic,care conştientizează acest lucru şi în  majoritatea cazurilor ştie să-l controleze. Este îna celaşi timp o femie credincioasă care cunoaşte puterea rugăciunii. Cele mai bune şi eficiente „arme” sunt cele pe care ţi le dă Dumnezeu. Îi mulţumesc şi eu lui Dumnezeu pentru această şansă. Le mulţumesc şi celor care mi-au acordat încrederea lor că POT şi ştiu că apaluzele pe care toţi le aşteptăm la sfârşit sunt foarte valoroase.

Predescu Cristian

Ce greu se găseşte în lume un suflet

Căruia cu sufletul tău să-i vorbeşti

Când soarta te-apasă cu disperare

Să stea să te-asculte atunci când doreşti

De ce-i oare în lume atâta durere,

Şi-atâta durere şi lacrimi şi plâns.

Marin Elisabeta

Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta. Am învăţat că oamenii uită ce ai spus, uită ce ai făcut, dar nu uită niciodată cum i-ai făcut să se simtă la un moment dat.Acum mă aflu în cea mai umilită dimensiune a societăţii,cea mai vulnerabilă. Şansa mea a fost că m-aţi ales. Dacă  m-a şocat ceva, a fost figuraţia – şi şcarea browniană. Dumnezeu m-a adus tot timpul în situaţia de debutantă – of, domeniu necunoscut mie – dar să nu uităm că Arca lui Noe a fost construită de amatori, Titanicul – de profesionişti. Dacă mă gândesc – viteza nu e întotdeauna un avantaj; şi melcii erau în arcă, împreună cu leoparzii. Da, aţi reuşit să mă mobilizaţi şi să simt că suntem cu toţii în aceeaşi barcă. Încerc să mă menţin în formă. Cînd o să am 600 de ani, cineva o să-mi ceară să fac ceva  cu adevărat măreţ. Nu contează cât de mare e furtuna, sunt sigură că ne-aţi pregătit curcubeul la sfârşit.

Lucăcel Tatiana

Partea asta e cam grea, referitor la rolul pe care îl joc. Nu prea îmi iese pentru că este prea dureros să te pui în pielea acelei femei care  a trăit astfel de momente teribile, mi-e groază să trăiesc psihic… Am avut multe roluri. De când sunt în detenţie am participat la activităţi – mi-au plăcut, dar nu-mi amintesc să fi avut un ca aceasta, cred că se vede, mi-e foarte greu să intru în rolula cestei femei, este o poveste teribilă… mă gândesc că este doar o poveste ireală. Sau reală?!

Mizdrescu Mariana

Eram deja convinsă că nimic nu este întâmplător în viaţă!

TEATRUL – ceva care mă şlefuieşte. Această evadare, necesară stării mele de bine,  în aşteptarea finalului de detenţie. Cuvintele sunt extraordinar de multe, dacă ar fi să fac referire cu şi despre toate aceste efectele acestei piese de teatru. Efecte benefice care au reuşit să trateze amorţeala după cei aproape 10 ani de detenţie. Este absolut fantastic să ai în jurul tău persoane în care poţi avea încredere, persoane care au răbdare să te asculte şi să te înţeleagă; iar toate acestea pentru că vor să cunoscă şi, în final, să-ţi spună că poţi, că ai talent. O să-mi amintesc cu drag. E mult? E puţin? E tot ce pot da acum.

Mulţumesc tuturor.

Eu, Mariana.

Brezeanu Cosmina

Teatru…simplu – aşa credeam,

Doar o piesă…. De teatru. Oricine poate… ei bine, şi nu aşa simplu… dar minunat.

Sebastian Simion

Uneori în viaţă este bine ca neliniştea pe care o ai în suflet să o ţii numai pentru tine. Uneori în viaţă este bine ca, atunci când ţi-a rămas doar o pâlpâire de speranţă, să o dai toată. Uneori este bine să nu fie aşa de bine! Dar, întotdeauna în viaţă este bine să fii aşa cum eşti! Cu toţii avem într-un colţişor al sufletului o bucată de scenă. Eu… o am, dar, din păcate, am stins de mult reflectorul ce-o luminează. Sunt fericit că la acest spectacol am reuşit să mai suflu, măcar pentru câteva clipe, în praful ce acoperă colţul meu de scenă.

Conac Dumitru

Piesa, în general, scoate în evidenţă lupta celor oprimaţi împotriva a tot ce este rău, finalizând-se triumful celor care au de partea lor binele. Totodată, este un bun exemplu de curaj, voinţă şi iubire de semeni.

Atmosfera din cercul de prieteni, să zic de scenă, sincer vă spun, mi-a devenit familiară şi credeţi-mă, au început să-mi placă repetiţiile pe care le facem.

Sincer, nu şa vrea să se termine niciodată!

Vasilescu Vlad

Câteva cuvinte despre acţiunea asta cu teatrul? Da! Cu ocazia aceasta am cunoscut nişte oameni minunaţi: colegii din piesă, unele personaje, Anca şi Alina şi nişte oameni răbdători, cei care au stat în sală în perioada repetiţiilor. De la toţi am avut ceva bun de învăţat, sincer sau cel puţin aşa sper.

Ar fi bine să-mi aduc aminte şi ceva urât ca să echilibrez puţin situaţia, dar nu găsesc nimic de genul acesta, acum. Pentru mine a fost bine, sper din tot sufletul că nu am dezamăgit pe cineva că nu o voi face de acum încolo. Mulţumesc!

Agapin Ciprian

Ceea ce concepeam în urmă cu doar două luni a ajuns să mă bulverseze, să mă răscolească, să provoace în mine o furtună  de trăiri cu care  a trebuit să mă reîmprietenesc, să înţeleg de unde vin, să realizez că sunt parte din fiinţa mea şi că abia acum, după ani întregi în care am învăţat să trăiesc cu frâna de mână trasă, abia acum aceste trăiri au găsit supapa prin care  să se exteriorizeze, prin care să-mi spună: „Trăieşte! Viaţa e suferinţă şi bucurie, şoaptă şi strigăt, lacrimă şi zâmbet”.

În timpul spectacolului mi-am adus aminte ceea ce spunea  Joseph Chaikin actorilor din şcoala proprie cu metodă, şi anume că „teatrul nu accentuează opinii deja existente, ci mediază metamorfoze ale psihicului uman, pentru că pune în joc dimensiunea subiectivă şi mitologică a oamenilor”. Teatrul este reflexul lumii ca spectacol, iar provocarea spectacolului „Spune adevărul puterii. Voci din întuneric” porneşte de la textul deturnat de la funcţia sa obişnuită: nu este jucat pentru el însuşi, ci este un colaj ce devine monolog. Deţinutul este plasat într-o posibilitate contemporană şi personală, ceea ce reprezintă efortul unificării a unor modalităţi esenţiale din teoria modernă a teatralităţii aplicată la actor. Metamorfozele psihicului deţinuţilor au fost mediate de către regizoarea Anca Maria Colţeanu şi a actriţei Alina Paţilea, care luându-i de la zero, din penitenciar şi i-a adus pe scenă transformându-i în actori. Au arătat prin acest spectacol, că  deţinuţii pot şi altceva, că undeva în inconştientul lor există şi acel potenţial bun şi merită şansa ca noi cei liberi să-i privim ca pe nişte oameni, nu prin faptele săvârşite cândva, iar adevărul spus puterii constă în discriminarea lor şi încălcarea drepturilor omului în România. Şi dacă anual numărul deţinuţilor va creşte în penitenciare,  energia de destin a ţării va fi mereu blocată, şi dincolo de zidurile albe cu porţi pe şenile,  se vor dezvolta  oraşe. Ajutandu-i pe ei ne ajutăm pe noi. Oare vrea cineva asta?

Şi dacă aveţi ocazia, să treceţi prin Bucureşti, mergeţi să-i vedeţi la teatru!

Monica ANDREI

4 comentarii»

  CRISTINA -GABRIELA wrote @

Foarte frumos articolul si foarte profund . Ne-am obisnuit doar sa judecam si sa condamnam pe oricine si orice , fara a cauta sa aflam cauza din spatele efectului . Pentru ca intotdeauna este o cauza ! Legile Universului sunt foarte bine stabilite si nimic , dar absolut nimic nu se produce in mod accidental . IUBIREA si opusul ei , frica , sunt cele doua mari forte care stau la baza tuturor actiunilor noastre . Nu trebuie sa-i judecam pe acesti oameni care au ajuns dupa gratii pentru ca nu stim ce motivatie interioara i-a impins sa faca o anumita fapta . Exista persoane care , ajungand intr-un punct de rascruce in viata lor , o iau brusc intr-o directie total opusa , deoarece li se nazare cate un gand ciudat , care le schimba cursul destinului . A-i pedepsi nu numai prin privarea de libertate , dar mai ales prin marginalizare este o grava eroare . Progresele facute de psihanaliza arata ca o persoana nu poate fi tratata in mod izolat : trebuie tratat intreg anturajul ei , familia din care provine , o serie intreaga de factori care l-au condus pe acesta la o anumita actiune . Trebuie tratata societatea in primul rand , pentru ca cel care manifesta simptomele acestea nu este decat un inel foarte slab al unui lant ; in realitate familia intreaga este bolnava . Si cand spun familie , ma refer la tot : anturaj , familie , societate . Izoland acea persoana incercand s-o pedepsesti si s-o corectezi astfel , excluzand-o din societate , se va imbolnavi din nou , de indata ce se va reintoarce printre straini . In concluzie , este foarte usor sa judecam si sa condamnam , dar foarte dificil sa tratam in mod izolat o persoana care a gresit : sunt atatea altele care au ajutat-o sa ajunga intr-o anumita situatie .

  George Adam wrote @

Exceptional este scris articolul despre detinuti, despre spectacol, interviurile.Mi-a placut si interviul cu domnul Catalin Claudiu Bejan. Am o imagine despre lumea din penitenciar. Si ei sunt oameni, pana la urma, si nu ar trebui ca sa-i excludem dintre noi ci sa-i ajutam sa se reintegreze in societate la timpul si momentul potrivit.
Bravo, Monica Andrei!

  Cezar Dita wrote @

Emotionant! N-am fost intr-un penitenciar, dar am o imagine despre ce este acolo. Am o retinere fata de detinuti, insa articolul este scris foarte frumos, cu talent, iar interviurile sunt interesante.
Felicitari, pentru domnul Catalin Claudiu Bejan de la ANP, pentru initiativa!

  Carmen Mecu wrote @

Sunt priholog de meserie si stiu cum se lucreaza cu psihicul unui om. Ma bucur ca exista si politisti care au bune intentii pe lumea asta cu detinutii. Vreau sa felicit pe domnul Catalin Claudiu Bejan pentru buna initiativa.
Deasemenea felicit pe doamna Monica Andrei, care a a avut curajul sa faca reportajul care este redat din toate unghiurile si omul nu numai ca-si face o imagine buna, dar ramane si cu o impresie favorabila.
Precizez ca nu am lucrat intr-un penitenciar pana acum. Doresc sa mai citesc si alte lucruri interesante despre detinuti.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: