Revista la PLIC – literatură, artă, atitudine

POSTBOX magazine – literature, art & attitude

Eugen CHEPTĂNARU – Underground / #4 Supliment Oberliht

– – – scroll down for English – – –

foto: Vladimir US

RO

Simpla pronunțare a acestui cuvânt îmi trezește un soi de amintiri plăcute, acolo mi-am petrecut o bună parte din adolescență – în underground.

De ce? Nici eu nu știu. Probabil că e „de vină” anturajul în care am crescut (ca personalitate și intelect); probabil că sunt „de vină” părinții mei, care nu-mi prea dădeau bani de buzunar; probabil că în underground am început să cunosc oameni deosebiți, de la care am avut mult prea multe de învățat, și acești oameni se fac cei mai „vinovați” de faptul că am ramas atât de îndrăgostit de tot ce vine de „sub pământ”.
N-am prins generația hippie, însă am crescut printre niște hippie mai moderni, dacă vreți, cu aceleași obiceiuri și tradiții ca și „bunicii-pionieri” ai acestei culturi: libertate de exprimare, libertate în acțiuni și, ce e cel mai important, un suflet liber, precum pasărea în zbor. Sincer, nu cred c-o să pot uita vreodată locurile în care o ardeam atunci: Black Elephant, Yellow Submarine, La Victor, Ginta Latină (astea erau cluburi care, între timp, sau au dispărut, sau au suferit schimbări esențiale, nemaiputînd fi clasificate în categoria underground), în rest, eram veseli să ne adunăm prin parcuri, să facem battle-uri (jocuri de rime inventate instant), să mai bem o bere, să ne mai împărtășim părerile vizavi de un artist sau altul. Încă(!) ne mai plăcea să ne petrecem timpul pe afară, la aer, nu eram atât de „bolnavi” și „dependenți” de internet ca puștanii zilelor noastre. Eram și mai fericiți, cred, mai plini de viață, mai mobili: atâtea străzi străbătute pe jos înlocuiesc cu ușurință un jogging de dimineață.

Și totuși, ce treabă au toate astea cu undergroundul, vă veți întreba. Răspunsul e cât se poate de simplu: undergroundul, pentru noi (generația mea, adică), înseamnă mai cu seamă o stare de spirit, decât un club sau un subsol. Puteam fi pe acoperișul celui mai înalt „zgârie nori” din Chișinău, tot underground rămâneam. Probabil că anume aceste senzații și trăiri ne creau o iluzie de împlinire și, de aceea, când ne-am desprins de tot ce eram atunci și am ales să zburăm spre ce suntem acum, am înțeles un singur lucru: nu vom mai putea fi la fel niciodată.
La nivelul culturii urbane, undergroundul încă mai persistă, pe alocuri, ce-i drept, și, de multe ori, e confundat cu un local ieftin. Sau, în zona muzicală, o piesă mai slabă e catalogată drept underground de către niște „adevărați cunoscători” ai genului. Mă întristează asta…

Nu-s genul de om care își schimbă preferințele după cum bate vântul și, dacă cu 10 ani în urmă puteai să mă vezi purtînd pantaloni „cu fundul până la genunchi”, acum s-ar putea să mă vezi îmbrăcat la fel. Să nu te mire asta, noi suntem ceea ce simțim, ceea ce ne face fericiți și ceea ce vrem noi să fim de fapt. Iar hainele pe care le purtăm, de multe ori, nu ne garantează accesul în localurile care au înlocuit undergroundul de odinioară, în schimb ne garantează confortul și siguranța pe care doar noi știm să le simțim. Eh, asta e, bunicul meu nu renunța niciodată la pălărie și cravată, noi le avem pe ale noastre. Îmi amintesc acum de eterna întrebare: „Ce-ar fi fost cu hip-hopul, dacă era 2Pac viu?”, acum, ca să aibă legatură cu povestea noastră, o s-o reformulez un pic: „Ce-ar fi fost dacă n-ar fi dispărut localurile underground din Chișinău?”. Știe careva dintre voi răspunsul? Eu, nu, dar, dacă fac apel la imaginație, îmi dau seama cât de mult are de pierdut generația tânără, care crește și se „hrănește” doar cu frânturi din amintirile noastre. De altfel, e greșit să cred că ei n-au parte de adrenalina care ne mișca pe noi atunci, din contra, ei au „sursele” lor, iar eu am devenit un fel de dascăl sâcâitor (precum părinții noștri) convins că anume ceea ce cred eu că e alb e alb și ceea ce cred eu că e negru e negru și nicidecum altfel. E vorba de educația pe care am primit-o de la „sub-pământeni”. Credeți-mă, am cunoscut atâtea personalități (și chiar nu mi-e frică să folosesc asemenea cuvinte mărețe) în undergroundul de altă dată încât, dacă am nevoie de ceva, răsfoiesc agenda telefonică și, mai mult ca sigur, găsesc persoana potrivită, fie aceasta chiar și la capătul pământului. Suntem oameni diferiți, însă pe toți ne leagă amintirile și spiritul rebel pe care-l vor moșteni și copiii noștri, apoi copiii copiilor noștri, căci undergroundul ar trebui să le aparțină lor. Nicidecum, niciodată acesta nu ne-a aparținut doar nouă. Noi doar am pus o bază, pe care ne-o cam nimicește glamour-ul contemporan… Nu facem decât să ne resemnăm, oarecum mâhniți că n-a inventat careva mașina timpului − apel către inventatori!!

EN

Underground

Merely pronouncing this word triggers a sort of happy memories, that’s where I spent a great deal of my teenage life – underground.

Why? I don’t know. Probably, the one to “blame” is the entourage I grew up in (as personality and intellect); probably that my parents are also to “blame”, because they didn’t really give me an allowance; probably because it was underground that I started meeting special people, from whom I had too much to learn and these people are “guilty” of the fact that I have been all in love ever since with everything that comes from “under the ground”.

I wasn’t around when the hippie generation was in full swing but I grew up among more modern hippies, if you wish, with the same habits and traditions as the “pioneer-forefathers” of this culture: freedom of expression, freedom in actions and, most importantly – a free soul, like a bird in the sky. Honestly, I don’t think I will ever forget the places where I used to hang out: Black Elephant, Yellow Submarine, La Victor, Ginta Latina (all these were clubs which, in the meantime, either have vanished, or have suffered essential changes and can no longer qualify for the category of underground); otherwise – we were happy to reunite in parks, to make battles (rhyme games invented on spot), to drink some beer, to share opinions regarding one artist or the other. We still (!) enjoyed spending time outdoors, in open air, we were not as “sick” and “dependant” on the Internet like kids these days. And we were happier, I think, more lively, more mobile: so many streets walked on foot definitely replace a morning jogging.

And still, what has all this got to do with underground, you will ask. The answer is as simple as can be – underground, for us (that is my generation) means, especially – a state of mind, rather than a club or a basement. We could have been on the roof of the highest “sky-scraper” in Chisinau and we still would have counted as underground. Perhaps these sensations and feeling created an illusion of fulfillment and, that’s why, when we let behind all that we were at that time and chose to fly off to what we are today, we understood one thing – we would never be the same.

No comments yet»

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: