Dacă Hefaistos s-ar fi pomenit într-o altă epocă, bântuită de crize financiare, când prin absurd, ar pierde dreptul la utilizarea vulcanilor săi pe post de atelier de creaţie, oare ar mai fi putut făuri excepţionalele sale opere? Ar fi fost el mai puţin Zeu? S-ar fi mutat oare în mijlocul oamenilor, împărţind cu aceştia produsele măiestriei sale?
Întrebarea mea ar părea o banală analogie pentru unii: dovadă a unei posibile fixaţii în adolescentina preocupare pentru mitologia greacă. Poate avea însă o oarecare relevanţă în cazul când firul ideilor decojite se împleteşte în jurul nevoii de spaţiu pentru iniţiativele artistice independente.
În prezent, există tendinţa ca artiştii să coboare tot mai mult din Olimpul edificiilor somptuoase, instituţionalizate, de unde publicul larg era obişnuit să meargă din Paşte în Crăciun pentru a-şi primi porţia de „artă” – spre spaţii atipice, mai departe de ingerinţele din partea instituţiilor guvernamentale, dar mai aproape de spectator şi viaţa sa rutinieră. Iniţiativele artistice care se nasc în spaţii „noi”, poartă inevitabil amprenta spaţiului deţinut (sau închiriat). Astfel, forma şi conţinutul activităţii artistice sunt modelate în permanenţă pentru a încăpea în acel spaţiu fizic/virtual sau pentru a-l umple cât mai armonios.
Pentru mulţi dintre artişti spaţiul este o condiţie absolut necesară activităţii lor, fiind o platformă de comunicare care uneşte oameni cu interese comune. Atât spaţiul fizic, cât şi cel virtual este o bază esenţială şi o necesitate pentru cercetare, pentru producerea şi comunicarea programelor artistice, dar mai ales pentru dezvoltarea şi faza de implementare a proiectelor artistice.
Totuşi, nu putem absolutiza condiţia necesităţii spaţiului pentru desfăşurarea activităţilor artistice, pentru că este relaţionată de câţiva factori specifici, precum tipul de organizaţie/ grup (dacă e un grup neformalizat, acesta poate să-şi desfăşoare cu uşurinţă activitatea în diverse instituții-gazdă: biblioteci, muzee, teatre, etc.), tipul de public-ţintă sau natura proiectului desfăşurat (dacă proiectul vizează, de exemplu, organizarea unor dezbateri, reprezentarea fizică nu este vitală, pe când pentru expoziţii şi proiecţii de arte vizuale de multe ori spaţiul conferă artiştilor un plus de siguranţă şi securitate pentru lucrările lor).
Într-adevăr, a deţine un spaţiu fizic, stabil şi confortabil este mult mai comod şi dezirabil. Însă o mare parte dintre artişti desfăşoară totuşi activităţi ce nu necesită spaţiu. În absenţa suportului financiar, în situaţii de criză economică, când, pur şi simplu, artiştii nu îşi permit un spaţiu, ingeniozitatea le facilitează adaptarea la imperativele prezentului trăit. Din carenţe se naşte un plus de originalitate, arta răbufnind în cele mai neaşteptate locuri neocupate din imediata noastră apropiere; în subsoluri; în aer liber: în parcuri sau chiar în plină stradă, conturându-se forme cât mai dinamice. Acest tip nou de artă, arta comunitară, nu mai e doar „ars gratia artis”, ci poate răspunde nevoilor unui segment de populaţie din raza spaţiului artistic. Fiind puternic dependente de contextul local (social, politic, urban) sau de organizaţia-gazdă, proiectele artistice îmbracă conţinuturi ce nu mai pot fi relevate decât prin forme specifice.
De multe ori, în mod paradoxal, spaţiul existent este însăşi motivaţia de a crea şi a-l umple cu creaţie. E un fel de constrângere de a folosi la maxim beneficiile oferite de acesta şi de a dezvolta cât mai multe proiecte. Restricţia, care deranjează totuşi unii artişti vizează nevoia de pliere a activităţilor desfăşurate la configuraţia spaţiului. Dacă unele organizaţii au, de exemplu, un mic oficiu, acestea pot să organizeze mai multe workshop-uri, nu însă şi spectacole de tip performance sau alte activităţi ce le-ar fi plăcut să fie derulate.
Caracteristicile fizice ale spaţiului: localizare, mărime, arhitectură, dar şi cele care ţin de atmosferă şi specificul local impregnează forma şi conţinutul proiectului artistic la care se lucrează. Consecinţele pot fi sesizate în anvergura proiectului, în elementele interactive ale activităţii artistice, în sfera relaţiilor publice şi a popularităţii acestuia, dar pe de altă parte, în programul desfăşurat cu publicul.
Existenţa unui spaţiu stabil, tipic (de regulă, instituţionalizat) facilitează întocmirea unui program regulat, care va aduce un public restrâns, dar fidel. Spaţii specifice atrag o audienţă specifică, determinând grupul ţintă al programelor artistice. Activităţile artistice desfăşurate în spaţii neobişnuite trezeşte un fel de scepticism şi rezervă în rândul publicului larg. Însă artiştii „câştigă” prin adaptarea programului în funcţie de public, ceea ce întăreşte legătura dintre artist şi spectator şi îngustează sau şterge barierele dintre ei. Multe proiecte artistice actuale aceasta şi urmăresc: pătrunderea în diferite alte spaţii, unde de cele mai multe ori, arta nu are acces sau este privită cu rezervă şi spirit practic: „dacă nu ne ajută să supravieţuim, la ce e bună arta?”. Iată însă că artiştii creează un fel de sinergie între artă şi public, educându-l şi oferindu-i uneori soluţii de supravieţuire prin artă.
Alţi artişti, mai mucaliţi, s-au obişnuit să savureze restricţiile spaţiului lor, mai ales dacă acesta este propria garsonieră, care le permite adaptarea programului în exclusivitate publicului. Acest tip de spaţiu impune cu necesitate schimbarea formei şi conţinutului spectacolelor. Instituţia tradiţională a teatrului este personalizată şi reinterpretată, teatrul de apartament reuşind să genereze mai mulţi „operatori culturali” şi prin urmare, mai multe impulsuri spre a crea lucrări originale, potrivite pentru spaţiul domestic.
Şi dacă totuşi punem punctul pe „i”, întrebând dacă se pot desfăşura activităţi artistice fără un spaţiu, nu m-aş avânta să caut un răspuns dihotomic, de tipul da sau nu. Aceasta în primul rând pentru că suntem pe terenul artei, al inovaţiei şi diversităţii, iar în al doilea rând, pentru că am reduce mult din semnificaţiile procesului artistic. Da, se poate crea şi în afara spaţiului la care au acces artiştii, pentru a conferi activităţilor artistice mai mult dinamism, originalitate şi pentru a utiliza arta ca şi instrument activ în sprijinul comunităţii. Pentru a depăşi restricţiile spaţiului se preferă însă o combinare a proiectelor în propriul spaţiu, pentru a păstra un anumit public interesat, dar şi în afara spaţiului propriu, în locuri noi, unde se poate cuprinde un public cât mai larg şi eventual, se poate contribui la educarea acestuia.
Până la urmă, dacă e să reluăm întrebarea (retorică) de la început, Hefaistos ar fi rămas zeu şi fără vulcanii săi, artiştii nu sunt mai puţin artişti dacă activează în afara spaţiilor instituţionalizate. Lipsa pereţilor unui edificiu nu îl face mai puţin atractiv pentru iniţiativele artistice. Dimpotrivă, artiştii actuali învaţă zi de zi să coloreze infirmităţile şi lipsurile unui prezent gri pe alocuri, iar impulsurile creative le vin din problemele oamenilor de lângă ei. Cu toate acestea, lipsa pereţilor luminează calea spre arta contemporană, acolo unde cărările sunt nebătătorite sau unde sunt rătăcite, când există totuşi un vulcan real sau virtual, unde să se producă explozia artistică şi de unde arta să se poată prelinge în mintea publicului.
– – –
Acest text e fundamentat pe răspunsurile oferite la chestionarul realizat pentru Suplimentul Oberliht / Revista la PLIC. Mulţumim pentru colaborare: Klaus Schafler (Kunsthalle Exnergasse, Austria), Balázs Kovács (Moiré Kulturális Egyesület, Ungaria), Milan Vracar (Association Kulturanova, Serbia), Mykola Ridnyi (SOSka group, Ucraina), Nini Palavandishvili (GeoAIR, Georgia), Daniel Tucker (AREA Chicago, SUA), Rael Artel (Independent curator of contemporary art, based in the forests, Estonia), Szilvia Nagy (M.ICA, Ungaria), Jean-Lorin Sterian (lorgean theatre, România), Alexandru Corduneanu (Grupul Civic pentru Patrimoniu şi Dezvoltare, Republica Moldova).
Cristina BRÎNZĂ
Răspunsurile la chestionar pot fi descărcate la acest link
admin
astaslapikaite
findinganameisdifficult
lialozinski
natalia
plic
Revista la PLIC - literatură, artă, atitudine 
Lasă un comentariu